Să te bucuri singurătate este un act de curaj
Singurătatea – este un cuvânt pe care mulți
din noi îl evită, se sperie și pur și simplu aleg să îl rostească cât mai rar
cu putință. Dar de ce acest cuvânt ne sperie atât de mult și de ce alegem
adesea să stăm în relații pe care nu ni le dorim, să afirmăm că ne dorim
anumite lucruri, care de fapt și le doresc părinții, prietenii, rudele, iubiții
noștri pentru noi?
Te-ai întrebat vreodată dacă tot ceea ce îți
dorești este cu siguranță ceea ce simți sau pur și simplu este o programare pe
care o ai din copilărie din partea mamei, a tatălui, a prietenilor sau a
anumitor grupuri sociale de care îți este frică să nu te desparți în cazul în
care nu vei mai urma acele reguli impuse de ele?
Noi, oamenii, facem adesea această greșeală
fără să ne dăm seama și ajungem într-un anumit punct al vieții noastre în care
pur și simplu nu suntem fericiți și privim în urmă, parcă am realizat atât de
multe, am ajuns atât de departe, dar de ce toate acestea nu ne fac să ne simțim
oameni împliniți și realizați sufletește? Răspunsul este unul singur: pentru că
pe lângă diplomele pe care le avem, pe lângă medaliile pe care le-am obținut,
pe lângă jobul prestigios și aprecierea celor din jur de care ne bucurăm acum,
avem nevoie să ne realizăm și dorințele noastre ascunse pe care nu am
avut curajul să le trăim în viața (datorită unor anumitor scuze pe care mintea
noastră le-a creat pentru a nu se simți vinovați față de noi), pentru că am
fugit toată viața de singurătate, am ales să intrăm cât mai repede într-o relație,
am ales cât mai repede să facem un copil, am ales...., am ales.... și lista
poate continua. Mai scurt: am ales toată viața să fim la dispoziția cuiva,
numai nu a noastră și toate astea dintr-un singur motiv: pentru a nu rămâne
singuri față în față cu noi. Te regăsești în această descriere?
Ai fost și tu programat/ă că "e o rușine
să fii singur/ă", "e o rușine să nu ai o familie la 30 de ani",
"e timpul să te așezi la casa ta"...? Am o prietenă care toată viața
ei, de când a avut primul ciclu menstrual, e în relații, ea nu a fost niciodată
singură mai mult de o lună, nu reușea bine să se despartă de un iubit și deja
era într-o relație cu un altul, a fugit toată viața de singurătate, de ea, de
gândurile și ideile ei și toate astea pentru a nu călca peste profețiile mamei
ei, care a învățat-o să își întemeieze cât mai repede o familie pentru a
"cunoaște fericirea", iar acum e căsătorită cu un bărbat care,
asemeni tatălui ei, este agresiv și ea este dependentă de el din toate punctele
de vedere și, culmea, se mândrește cu faptul că soțul ei seamănă foarte mult cu
tatăl ei (care a aplicat în familie nu doar violența verbală ci și cea fizică),
iată un exemplu de programare familială, care îi blochează evoluția aceste
ființe minunate care poate face lucruri frumoase cu viața ei, dar stă la mila
unui bărbat. Într-o convorbire de suflet mi-a declarat odată că ea niciodată nu
s-a simțit om liber și nu știe cu ce se mănâncă libertatea... e trist, dar asta
e, dacă trăiești pentru cei din jurul tău nici nu ai cum să afli înțelesul
cuvântului libertate. Eu încă mai sper că acest om minunat pe care îl cunosc și
are un mare potențial își va da seama cât de importantă este ea în viața ei...
Tu pentru cine trăiești?
Într-un dialog (dintr-o emisiune TV) dintre
două femei minunate Andreea Papp și Ursula Sandner (psihoterapeute) una din ele declara că
mai bine să ne umplem zilele cu viață, decât să ne umplem viața cu zile.
Ce frumos spus, dar cum să ne umplem zilele cu viața dacă părinții ne-au făcut
deja un scenariu al vieții, prietenii ne văd acolo unde le-ar plăcea lor să
fim, iubiții ne țin de mânuțe în toate problemele, iar noi pur și simplu lăsăm
viața să ne trăiască în loc să ne trăim noi viața.
Ursula Sandner, acest
psihoterapeut minunat, spunea că nu am venit pe lume pentru a îndreptăți
așteptările altora, așa cum nu a venit nimeni pe lume pentru a îndreptăți
așteptările noastre. Și da, nu asta este misiunea noastră pe pământ, nu
pentru asta ne-am născut, nu ne-am născut pentru a perpetua programările cu
care am fost crescuți, părinții sunt persoane minunate care cu siguranță ne
doresc binele (din perspectiva lor de a înțelege binele), dar poate noi avem
altă idee despre bine, poate noi ne dorim altceva, poate noi putem sări mai sus
decât ei, și eu îți spun cu siguranță că nu există "nu pot face"
anumite lucruri, există doar scuze de a nu ne aplica planurile car ele avem
pentru noi, din frică, da, din frica de a nu ne simți vinovați inconștient
(pentru că sentimentul de vinovăție este bine dezvoltat în fiecare din noi) că
am reușit să realizăm lucruri mai frumoase decât oamenii care ne sunt dragi. Și
astfel, ne atrofiem cu fiecare zi ce trece pe lângă noi și nu ne umplem zilele
cu viață, cu ceea ce ne place sau ne aduce satisfacție să facem.
Eu propun ca de fiecare dată când te simți
obligată moral să faci anumite lucruri pentru a nu dezamăgi încrederea cuiva,
dar acele lucruri nu corelează nicidecum cu tine, să te oprești puțin și să te
întrebi:
Eu pentru
cine trăiesc?
Și dacă răspunsul este altul decât
"pentru mine", atunci renunță la acel lucru, crede-mă nu vei rămâne
niciodată singur/ă în această lume atâta timp cât te ai pe tine ca aliat, iar
oamenii care într-adevăr te iubesc îți vor accepta orice decizie pe care ți-o
asumi, din propria dorință, pentru că asta înseamnă cu adevărat iubire: atunci
când poți dărui această căldură și afecțiune necondiționat celui din jur, fără
a te gândi să obții ceva în schimb.
Cea mai proastă programare este că prin
suferință te purifici
Voluntar sau nu, am fost programați de mici
că în viață trebuie să facem anumite sacrificii pentru a fi fericiți, că
suferința este oarecum o durere ce duce spre purificare, chiar și religia
susține această idee.
Dacă ai crescut și tu (ca și mine și mulți alții
cu aceste concepte) atunci oprește-te puțin și gândește-te la ce îți spun eu:
suferința e o alegere, ea nu este necesară, nu ni se ridică statui dacă
suferim, dacă facem sacrificii în numele iubirii, dacă ne jertfim pe noi și
planurile noastre pentru cei dragi, care ne manipulează involuntar cu dragostea
pe care le-o purtăm.
Nu te-ai născut să suferi, om frumos, te-ai
născut să trăiești viața pe care ți-o dorești și care ți-o dictează inima, iar
dacă nu mai știi unde-i inima ta, atunci fă un pic de efort fizic ca să o
simți, să îți amintești că ea bate în pieptul tău, iar tu o ignori. Te întrebi
de ce ai același tip de relații, de ce faci aceleași greșeli în relaționarea cu
oamenii? Răspunsul e în tine și nu poate fi altul decât acela că nu vrei să ieși
din zona de confort, că trăiești ca într-o închisoare cu ușa deschisă din care
nu ai curaj să ieși, tu ești prizonierul, care de fapt are oricând opțiunea de
a fi liber!
Fă-ți curaj și arde podurile din urma ta, nu
investi energia ta în suferința, ea nu te va face cu nimic mai bun, ea nu te va
lăsa să vezi lumea cu ochii unui om liber. Nu face și tu cum fac mulți oameni
din jur: în loc să își scrie povestea de succes, ei îți scriu povestea
insuccesului cu titlul: "De ce nu am reușit să fac ce mi-am dorit în
viață".
Unica metodă de a te simți bine cu tine este
să îți descoperi pasiunile. Asta am făcut eu, asta fac toți oamenii dornici să
scape din ghearele suferinței, pe care ne-o alimentăm singuri prin alegerea de
a o adăposti în noi.
O pasiune este un lucru care îți place la
nebunie să îl faci, de exemplu pasiunea mea e psihologia și deși am studii
pedagogice, acesta este domeniu în care pur și simplu mă regăsesc și atunci
când studiez, scriu mă simt cel mai fericit om care uită de timp și de tot ce
este peste fereastră :). Tu ce pasiune ai? Orice lucru care îl faci
cu o plăcere nebună, oricât de straniu nu ar părea, aia e pasiune, și nu
contează dacă acum scoți sau nu bani din ea, e pur și simplu lucru în care te
regăsești și te aduce pe culmile fericirii.
Am citit mult despre pasiuni și cum au ajuns
oamenii să trăiască din ele (după o cale lungă pe care au parcurs-o) și am
descoperit povești excepționale ale oamenilor cu cele mai stranii pasiuni care
păreau ireal de adus pe o arenă publică, dar acești oameni, făcând ceea ce le
place la nebunie, au atras în viața lor alți oameni la fel de deosebiți ca ei,
cu pasiuni asemănătoare și acum au ajuns să și câștige bine din asta. Totul
este posibil dacă ne asumăm faptul de a fi speciali și de a ieși din
mediocritatea ce ne înconjoară.
Oamenii speciali sunt taxați? Pe tine ce te
împiedică să îți faci timp pentru tine, pentru ceea ce îți place să faci la
nebunie? Fă o listă cu lucrurile care îți fac plăcere și începe să le practici
mai des și mai des, până când această practică devine un ritual. Poate îți
place să cânți, poate îți place pianul, chitara, poate pictai frumos în
copilărie dar ai renunțat la această activitate pentru că cineva ți-a spus că
din pictat nu faci bani...
Bucură-te de viața și viața o să te bucure în
schimb și nu evita singurătatea, creează-ți grupuri sociale diferite și cât mai
multe, dar nu ezita să petreci timp de calitate cu tine. Îți doresc multă
creativitate în pasiunile pe care sper că deja le-ai identificat. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu