joi, 28 noiembrie 2013

Ocupă-te de viață sau ocupă-te de moarte...


Vestea că un om pe care l-am cunoscut nu mai face parte din această lume m-a lăsat mută pentru o clipă.

Nu am știut ce să spun când am aflat, absolut întâmplător, de la o vecină, că băiatul alături de care mi-am petrecut copilăria, alergând prin curtea casei, a fost răpit din această viață de dependența de droguri, care l-a distrus, ani și ani, făcând dintr-un adolescent frumos, cu atâtea visuri în buzunar, un tânăr cu față îmbătrânită, preocupat doar de „doza zilei de mâine”.

Pentru mine și astăzi el a rămas acel Ștefănel, băiețelul năzbâtios care ne scotea la joacă pe mine și fratele meu în curtea casei, cu mulți ani în urmă. 

După ce părinții lui au divorțat, nu l-am mai văzut. 

L-am revăzut abia peste câțiva ani, când eu eram deja studentă în anul 3 de facultate. Și nu era să știu că e el, dacă, ridicând scările, nu auzeam o voce tânără, strigându-mă din urmă: „Jănuța!” (era unicul om care îmi spunea așa). 

Momentan, în mintea mea au apărut imaginile copilăriei mele, imaginile în care câțiva copii veseli și zglobii, râdeau cu o contagioasă poftă de viață. 

Dar... când m-am întors să-i răspund la salut, am văzut același băiat blond, doar că nu mai avea acel surâs șiret și drăguț, ci avea o față chinuită, un zâmbet forțat și un corp exagerat de slab. 

Mi-a fost greu să îl recunosc. 

M-a cuprins, ca pe un om foarte drag, m-a strâns în brațe ca pe o unică speranță care i-ar mai fi rămas. 

Am încercat cât am putut de mult să îmi ascund uimirea de cum se transformase între timp, nu îmi puteam da seama de ce arăta cum arăta. 

Am înțeles doar că trecuse printr-o traumă, care îl distrusese. Nu știam că trauma lui era dependența de droguri. 

Nu știam că devenise dependent de ani buni, după ce nu îl mai văzusem. 

Bulversată, am încercat să leg o conversație, să îl întreb ce mai face, cu ce se mai ocupă etc. 

Dar întrebările mele erau inutile și deci, evitate. Pentru că ochii lui aveau deja răspunsurile la întrebările mele și de fapt răspunsul era unul singur: „Unica mea preocupare este să supraviețuiesc...”.

 I-am văzut admirația în privire și, totodată, frustrarea, când i-am spus că sunt studentă, independentă financiar și mai și așteptam să plec în SUA, cu programul Work and Travel, peste câteva săptămâni. 

Nu a spus nimic, doar m-a privit lung și îngândurat.

După această întâlnire m-am grăbit să o sun pe mama mea, știind că ea discută mai des cu mama lui, și să o întreb dacă cunoaște cumva povestea lui Ștefănel – băiatul cu o tristețe de nedescris în privire. 

Am aflat atunci că este dependent de droguri de câțiva ani buni, deci imediat după ce se mutase de aici. 

Am încercat să rulez în minte tot ce știam despre el și mi-am amintit cât de mult suferise acest copil după ce părinții lui divorțaseră cu mare scandal. 

Tatăl – un faimos umorist din Republica Moldova - era extrem de preocupat de viața lui socială, mai puțin de starea psihologică a copiilor lui. 

Iar mama – o femeie dependentă de faima soțului, era mereu preocupată cum să își aducă înapoi, în familie, „bărbatul rătăcit”. 

Dacă părinții au impresia că odraslele lor sunt oarbe și surde atunci se înșală.

Dacă părinții au impresia că totul este trecător pentru oricine, inclusiv pentru un copil, atunci greșesc.

Nicio rană nu se vindecă dacă nu este tratată.

Mama, care a vândut tot ce avea mai de preț, pentru a-i putea asigura doza zilei de mâine propriului copil, a ajuns să îl vadă într-un sicriu.

Un tânăr de 26 (sau 27, nu mai știu exact) de ani, care ar fi avut probabil altă viață, dacă rana despărțirii dintre părinți ar fi fost vindecată. Acest tânăr – propriul său prizonier, nu a reușit să se despartă de propria dependență, a ales să se sinucidă, în fiecare zi, picătură cu picătură.

Mă întreb până unde poate ajunge ignoranța unui părinte, care, deși simte suferința copilului său, continuă să fie mai preocupat de readucerea „soțului rătăcit” înapoi în familie, decât de vindecarea bolii sufletești a propriului copil?

Simpla neglijare, spun studiile, poate fi uneori mai gravă decât maltratarea propriu-zisă.

Povestea lui Ștefănel – copilul frumos, alături de care am copilărit, îmi va rămâne mereu în suflet, copilul care a fost neglijat de părinți și abandonat de el însuși, este astăzi o lecție valoroasă pentru toți. 

Lecția care ne amintește că nu suntem nemuritori. Lecția care ne spune că:
„Ar fi un iad să trăim cu gândul nemuririi. Moartea și numai moartea dă fiecărui moment frumusețe și onoare. Doar prin gândul la moarte poți profita de fiecare clipă, de fiecare lucru”. (Citat din filmul „Night train to Lisbon”)

          Lecția care poartă amprenta cuvintelor lui Steve Chandler din minunata sa carte „100 to motivate yourself. Change your life forever”:

„Nu există niciun joc fără sfârșit. Nu poți fi conștient de miracolul vieții, fără a fi conștient de moarte”.

          Nu vom ști niciodată ce parte din viață am trăit până acum.

          Nu vom ști niciodată dacă mai există o altă șansă de a trăi frumos și de a simți mirosul parfumat al unei existențe miraculoase. 

Dacă credem în iad sau rai, dacă credem în reîncarnare sau legea karmei, este alegerea fiecăruia din noi. 

Tot ce știm acum este prezentul - ziua de azi.

Hai să învățăm o lecție importantă din poveștile celor care și-au ratat viața, cu voia sau fără voia lor, așa cum a făcut-o Ștefănel, băiatul care a încetat să mai lupte.

Hai să luptăm pentru ceea ce ne face fericiți și să trăim fiecare zi frumos.

Și cel mai important: hai să fim adevărați creatori, dacă decidem să creăm un copil.

P.S. Sunt sigură că dacă ar mai avea o șansă la viață, Ștefănel, băiat cu ochii triști, ar alege să trăiască fiecare zi frumos și demn. Acum, tot ce putem lua noi din această poveste este doar lecția prețioasă ce ține de importanța existenței noastre.

vineri, 22 noiembrie 2013

Dependența îți fură libertatea

Cunosc mulți oameni, aparent fericiți și realizați, cu o tristețe de nedescris ce se manifestă în privirea lor mereu abătută, în expresia feței, mereu îngândurată.

Oameni, care deși trăiesc într-o lume liberă, sunt sclavi... sclavii propriei gândiri limitate.

Oameni, care și-au plătit „siguranța” zilei de mâine cu prețul propriei libertăți. 

Așa se face că încă de mici am fost învățați să ne înconjurăm de oameni cu „gene bune”, care ne-ar ajuta oarecum să urcăm pe scara socială.

 Am fost învățați să facem parte din cercurile sociale cât mai „solide”, care ne-ar asigura, oarecum, viitorul. 

Și astfel, fără să ne dăm seama, am însușit foarte bine sensul cuvântului „dependență” încă din anii copilăriei. 

Psihologul Anatol Basarab menționa foarte bine în unul din interviurile lui că: „Paradoxal, dar cei mai mari dușmani ai vieții noastre sunt oamenii dragi, pentru că ei ne vor predictibili, iar omul ferecit e nepredictibil, pentru că știe că lucrurile se întâmplă dacă are dorință arzătoare” și, desigur, acționează în sensul ăsta. 

Astfel, fără să avem de ales, am fost puși în situația de a fi predictibili, pentru a nu dezamăgi cumva așteptările celor dragi. 

Scenariul vieții ne-a fost făcut de mici: terminăm liceu, facem o facultate, ne găsim perechea „solidă”, care să ne asigure viitorul, facem un copil (doi, trei) și trăim fericiți în „castelul prințului/prințesei” până la adânci bătrânețe. 

Dar, vai, planul nostru nu e și planul vieții cu noi. 

Apoi ne lamentăm când viața ne ia totul.

„Cât de puțin noroc am”, ne plângem celor dragi. 

Hai să încercăm să schimbăm unghiul din care ne-am obișnuit să privim lucrurile.

Hai să nu ne mai încăpățânăm să credem că existența noastră nu are niciun scop în lume. 

Când viața îți dă o palmă, nu face decât să te trezească din „visul frumos”, cu o temelie nesigură, care te-a făcut să uiți de menirea ta pe acest pământ. 

Când viața îți dă o palmă, tu nu îi întoarce și celălalt obraz, ci ridică-te și arată-i că ești mai presus de acea palmă.

Sunt sigură că menirea unei femei nu este acela (doar) de a face o familie și a aduce o altă viață în univers.

Sunt sigură că menirea unui bărbat nu se rezumă la a fi „capul familie” și a se trezi și adormi cu gândul ce să mai facă pentru a câștiga suficienți bani pentru a-și întreține familia.

Nimeni nu s-a născut pentru a supraviețui. 

Toți ne-am născut pentru a trăi frumos și pentru a face, cumva, prin pasiunile noastre, ca lumea să fie mai bună. Indiferent de obstacolele din calea acestui drum.

Tu de ce te vezi atât de mic/ă în oglindă, când intuiția îți spune că ești mult mai mare?

Sau ești și tu ca elefantul din banc - pacientul unui psihiatru, care i se plânge că „Uneori stau în mijlocul camerei și nimeni nu mă vede”?

Mă doare să văd oameni atât de frumoși, cu un potențial atât de mare, care stau la mila cuiva pentru a le asigura existența. 

Și mă doare, pentru că și eu, asemenea lor, am trăit cândva dependența în adevăratul sens al cuvântului. Am înțeles greu că:

„Nimic nu este mai îngrozitor decât să depinzi de cineva care refuză să îți satisfacă nevoile tale” (Paul Coehlo, „Plecarea de acasă”)

Iar:

„Atunci când te bazezi doar pe tine, nu vei fi niciodată dezamăgit”. (Andreea Papp)

Și, într-adevăr, nu am mai fost dezamăgită niciodată de cei din jur, de când unicul om pe care mă bazez și în care îmi pun toate speranțele prezentului și viitorului sunt eu.

Oamenii nu s-au născut să îmi facă mie poftele, să îmi împlinească mie capriciile, să îmi suportă mie toanele. Fiecare om s-a născut pentru a trăi viața pe care și-o dorește. Dacă viața cuiva are oarecum tangențe cu viața mea, atunci drumurile noastre se pot intersecta, doar până în momentul în care unul din ele nu va considera mai bună o altă direcție pentru el.

Eu am încetat să cred că viața mi „se întâmplă”. 

Eu am încetat să cred că soarta ne dirijează ca pe niște marionete. 

Tu mai crezi că așa ți-a fost „scrisă” soarta undeva, într-o carte uriașă, care te predispune din start la nefericire?

Zilele astea, descărcându-mi mai multe cărți în format PDF de psihologie de pe net, am dat de principiul unui mare geniu al dezvoltării personale – Stephen Covey, principiul 90/10.
 
Pe scurt, acest principiu spune că:
·        10% din viață este compusă din ceea ce ți se întâmplă, iar
·        90% din viață se decide în funcție de cum reacționezi.

          Mie acest principiu îmi oferă multă credibilitate. 

Întrebarea cea mai prețioasă acum este ce alegem să facem noi cu cele 90%? 
 
Îți dai seama că o bună parte dintre noi mai degrabă ne victimizăm pentru doar cele 10% de necazuri care ne-au dat toate planurile peste cap (în cazul existenței acestora), în loc să luăm inițiativa de a exploata cele 90%, pe care le putem utiliza cum ne dorim?

          E ușor să fii slab, e greu să fii puternic, spunea cineva.

          În traducere: e ușor să arunci toată vina pe cineva sau ceva, decât să reacționezi calm, cu încredere, cu suficientă inteligență emoțională și să vezi cele 10% pe care (să spunem) nu le poți controla ca pe impulsul dat de viață pentru a atinge scopuri mărețe. 

          Există oameni celebri care afirmă și astăzi că "cele 10%" au stat la baza devenirii lor ca personalități. Există scriitori, pictori, oameni de artă, pe care bolile incurabile i-au determinat să facă, în sfârșit, ceea ce au amânat să facă toată viața lor. 

Atunci când li s-au mai spus că mai au de trăit un an, maximum doi, aceștia au decis să își trăiască frumos ultimul timp acordat pe acest pământ. Și prin pasiune s-au redescoperit. Nu au mai trăit un an, doi, după aceea. Au trăit mult mai mult. Dar un articol despre poveștile acestor oameni voi scrie altă dată.

          De ce o pasăre care stă pe creanga unui copac nu se teme că ea se va rupe? 

          Ai dreptate, pentru că pasărea are încredere în propriile aripi, nu în creangă. 

          Tu de ce n-ai avea încredere în propriile aripi?
           

vineri, 15 noiembrie 2013

Ceea ce cauți... găsești




Ultima perioadă am asistat tot mai mult la unele situații care mi-au dovedit o dată în plus că oamenilor le e frică de creativitatea lor pentru a-și rezolva problemele. Am spus de multe ori că văicăreala nu este o soluție pentru tratarea situațiilor stresante din viața nimănui. 

M-am întrebat adesea de ce oamenii când se adună obișnuiesc să își petreacă timpul mai mult plângându-se unul altuia, decât distrându-se și bucurându-se de clipele petrecute împreună. 

De ce oamenii preferă să transforme întâlnirile cu cei dragi în ședințe de psihoterapie neprofesionale? 

Nu am fost niciodată adepta întâlnirilor, transformate în drame fără precedent. Prefer să stau acasă, să citesc o carte bună, decât să ies într-un colectiv în care se face oarecum o competiție: cine își plânge de milă mai răsunător și credibil.

Prefer să găsesc singură soluția la problemele pe care le întâmpin, iar dacă nu reușesc, să ascult poveștile altora, care au trecut prin situații similare și au reușit să le depășească. Sau de ce nu, să apelez la un specialist, căci ședințele psihologice nu sunt o rușine și o dovadă de nebunie, așa cum consideră unii.

Viața mi-a dovedit, nu o dată, că ceea ce cauți, găsești. Ceea ce se aseamănă, se adună. Așa cum spunea și Steve Chandler, în minunatat sa carte „100 ways to motivate yourself”: „In every circumstance we can look for gold, or look for the filth. And what we look for, we find”, ceea ce se traduce astfel: „În fiecare circumstanță putem căuta aurul sau putem căuta murdăria. Și ceea ce căutăm, găsim”.
 
De ce să ne încăpățânăm să vedem doar laturile negative ale vieții, ignorându-le intenționat pe cele pozitive? 

De ce să ne axăm privirea mai mult pe  jumătatea goală a paharului, decât pe cea plină? 

Am întâlnit mulți oameni, care deși aveau probleme „unicale” (așa cum se exprimau ei), renunțau să-și privească latura lor creativă pentru a le rezolva. Mai mult decât atât, atunci când cineva încerca să le propună o soluție, încercând să gândească în locul lor, aceștia aduceau o mulțime de contra-argumente pentru a le dovedi celorlați că problemele lor, într-adevăr, sunt foarte grave și, cu siguranță, nu au nicio soluție. Deci, nu se plângeau pentru a fi ajutați, ci pentru a-și întâri convingerile că ceea ce trăiesc ei este imposibil de depășit.

          „Cine cedează în fața frustrărilor, sfârșește prin a ceda în fața a orice”, ne spune Andree Roberti, în cartea sa „Cum să te psihanalizezi singur”. 

Și are dreptate. 

Dacă te tăvălești pe jos după orice palmă, cum crezi că vei ajunge să trăiești vreodată ceea ce îți dorești? 

Cum se rezolvă problema ta, dacă bați la fiecare ușa și bufnești în plâns imediat ce cineva îți deschide?

          Suntem oamenii vii, toți trăim urcușuri și coborâșuri. E pueril din partea noastră să credem că viața e un drum neted, fără nicio formă de relief. 

Cum am aprecia succesul, dacă nu am ști ce înseamnă eșecul? 

Cum am aprecia victoria, dacă nu am ști ce înseamnă înfrângerea?

          Studiile de la Institutul de cercetări asupra creierului UCLA din SUA, arată că circuitul creierului se mărește odată cu activitatea mentală. Cu alte cuvinte, activitatea mentală ne ține în viață. 

          Un alt studiu din Statele Unite arată că optimiștii sunt mult mai creativi la rezolvarea situațiilor stresante din viața lor, în timp ce pesimiștii, care, desigur, au un anumit blocaj în a vedea mai multe căi posibile, își rezolvă mai greu problemele și găsesc mai greu soluțiile necesare. 

          „Pesimist are all-or-nothing thinkers. They are always offended when the world is not perfect”  (Steve Chander). (Pesimiștii sunt a-tot-sau-nimic-gânditori. Ei sunt mereu ofensați că viața nu este perfectă).

          Punctul forte al fiecăruia dintre noi este creativitatea. A fi creativ, nu înseamnă neapărat a fi visător și nici nu însemnă a renunța la realismul prin care privești lumea.

A fi creativ însemnă a vedea oportunități în orice faci și tu ești unicul care poți alege să le vezi. 

De ce toți tindem să ajungem la fericire? Wayne Dyer spunea atât de frumos despre fericire: „There is no way to happiness. Happiness is the way” (Nu există drum spre fericire, fericirea este drumul). 

Ce-ar fi să ne îndreptăm cu toții spre scopurile noastre mergând pe drumul fericirii? 

Ceea ce puțini cunoaștem este că în realizarea unui scop este mult mai frumos drumul spre el, decât scopul în sine, atingerea căruia nu provoacă decât o euforie care nu durează mai mult de câteva clipe.

Drumul spre obiectiv este cel ce ne face mai puternici, mai inteligenți emoțional și mai încrezători în noi.

„Nașterea nu este unicul factor care determină felul de a fi al unui individ, ne spune Andree Roberti, viața și condițiile în care trăim ne fac să ne naștem de mii de ori, modelându-ne în continuu caracterul și personalitatea”. 

Hai să renunțăm la lamentări. 

Hai să căutăm soluții creative pentru problemele noastre. 

În loc să îi încărcăm pe cei dragi cu văicăreli, oameni care, cu siguranță, au și ei problemele lor, hai să ne bucurăm de timpul petrecut alături de ei, arătându-le afecțiunea și recunoștința pentru ceea ce sunt pentru noi și pentru că aleg să facă parte din viața noastră, deși au o mulțime de alte uși deschise. 

 Încă te gândești la cuvântul creativitate cu scepticism?

Îmi pare rău să constat că oamenii își reneagă latura creativă, pentru că o consideră, oarecum, inutilă pentru viața pe care o duc. Și cred, cu fermitate, că dacă am apela cu toții la creativitatea noastră am trăi într-o lume mai bună. 

Creativitatea nu face lucrurile mai complicate, creativitatea îți dă mai multe soluții, care te-ar putea ajuta într-o măsură mai mare sau mai mică. 

Nu te-ai uimit niciodată de tine, în urma unei situații, în care ai reacționat instinctiv, câte soluții ți-au trecut prin minte după?

După ce i-ai reproșat profului că nu te-a apreciat corect, lăsându-ți emoțiile să dea buzna peste conversația voastră, nu-i așa că ai ajuns acasă și ți-au venit multe alte idei în minte care i-ar fi putut dovedi profului tău că ești mai sus de aprecierea lui? 

După ce te-ai certat cu unul din părinți, reproșându-i că nu aplică metode corecte de educație pentru tine, nu-i așa că ai intrat în camera ta și ți-au venit în minte replici mai inteligente, care ar fi făcut discuția voastră empatică unul la nevoile altuia?

Asta se întâmplă când renunțăm să ne ascultăm latura creativă. Astfel de momente am trăit cu toții în viață. Dar hai să nu mai permitem creierului reptilian din noi (care ne spune „Luptă sau fugi”) să ne înăbușe creativitatea. Avem dreptul să ne permitem mai mult timp pentru a gândi înainte de a răspunde instinctiv unei provocări. Avem dreptul să ne luăm timpul necesar pentru a crea toate soluțiile posibile „situațiilor-limită” care apar în existența noastră.

Mulți dintre noi nu își permit să fie creativi, pentru că asociază creativitatea cu complexitatea. Dar, a fi creativ nu înseamnă a te complica, dimpotrivă, înseamnă a face ca lucrurile să fie mai simple. 

Am să închei acest articol cu fraza legendarului muzician de jazz Charles Mingues: „Making the simple complicated is commonplace, making the complicated simple, awesomely simple, that’s creativity”. (A face din simplu complicat e un lucru firesc, a face din complicat simplu, minunat de simplu, înseamnă creativitate).

P.S. Am preferat să scriu toate citatele în limba engleză pentru că mi se pare că sună mai frumos în limba în care au fost create, decât traduse.