Vestea că un om pe care l-am cunoscut nu mai face parte din această lume
m-a lăsat mută pentru o clipă.
Nu am știut ce să spun când am aflat, absolut întâmplător, de la o vecină,
că băiatul alături de care mi-am petrecut copilăria, alergând prin curtea
casei, a fost răpit din această viață de dependența de droguri, care l-a distrus,
ani și ani, făcând dintr-un adolescent frumos, cu atâtea visuri în buzunar, un
tânăr cu față îmbătrânită, preocupat doar de „doza zilei de mâine”.
Pentru mine și astăzi el a rămas acel Ștefănel, băiețelul năzbâtios care ne
scotea la joacă pe mine și fratele meu în curtea casei, cu mulți ani în urmă.
După ce părinții lui au divorțat, nu l-am mai văzut.
L-am revăzut abia peste câțiva ani, când eu eram deja studentă în anul 3
de facultate. Și nu era să știu că e el, dacă, ridicând scările, nu auzeam o
voce tânără, strigându-mă din urmă: „Jănuța!” (era unicul om care îmi spunea
așa).
Momentan, în mintea mea au apărut imaginile copilăriei mele, imaginile în
care câțiva copii veseli și zglobii, râdeau cu o contagioasă poftă de viață.
Dar... când m-am întors să-i răspund la salut, am văzut același băiat
blond, doar că nu mai avea acel surâs șiret și drăguț, ci avea o față chinuită,
un zâmbet forțat și un corp exagerat de slab.
Mi-a fost greu să îl recunosc.
M-a cuprins, ca pe un om foarte drag, m-a strâns în brațe ca pe o unică
speranță care i-ar mai fi rămas.
Am încercat cât am putut de mult să îmi ascund uimirea de cum se
transformase între timp, nu îmi puteam da seama de ce arăta cum arăta.
Am înțeles doar că trecuse printr-o traumă, care îl distrusese. Nu știam că
trauma lui era dependența de droguri.
Nu știam că devenise dependent de ani buni, după ce nu îl mai văzusem.
Bulversată, am încercat să leg o conversație, să îl întreb ce mai face, cu
ce se mai ocupă etc.
Dar întrebările mele erau inutile și deci, evitate. Pentru că ochii lui
aveau deja răspunsurile la întrebările mele și de fapt răspunsul era unul
singur: „Unica mea preocupare este să supraviețuiesc...”.
I-am văzut admirația în privire și,
totodată, frustrarea, când i-am spus că sunt studentă, independentă financiar
și mai și așteptam să plec în SUA, cu programul Work and Travel, peste câteva
săptămâni.
Nu a spus nimic, doar m-a privit lung și îngândurat.
După această întâlnire m-am grăbit să o sun pe mama mea, știind că ea discută
mai des cu mama lui, și să o întreb dacă cunoaște cumva povestea lui Ștefănel –
băiatul cu o tristețe de nedescris în privire.
Am aflat atunci că este dependent de droguri de câțiva ani buni, deci
imediat după ce se mutase de aici.
Am încercat să rulez în minte tot ce știam despre el și mi-am amintit cât
de mult suferise acest copil după ce părinții lui divorțaseră cu mare scandal.
Tatăl – un faimos umorist din Republica Moldova - era extrem de preocupat de viața lui socială, mai puțin
de starea psihologică a copiilor lui.
Iar mama – o femeie dependentă de faima soțului, era mereu preocupată cum
să își aducă înapoi, în familie, „bărbatul rătăcit”.
Dacă părinții au impresia că odraslele lor sunt oarbe și surde atunci se
înșală.
Dacă părinții au impresia că totul este trecător pentru oricine, inclusiv
pentru un copil, atunci greșesc.
Nicio rană nu se vindecă dacă nu este tratată.
Mama, care a vândut tot ce avea mai de preț, pentru a-i putea
asigura doza zilei de mâine propriului
copil, a ajuns să îl vadă într-un sicriu.
Un tânăr de 26 (sau 27, nu mai știu exact) de ani, care ar fi avut probabil
altă viață, dacă rana despărțirii dintre părinți ar fi fost vindecată. Acest
tânăr – propriul său prizonier, nu a reușit să se despartă de propria
dependență, a ales să se sinucidă, în fiecare zi, picătură cu picătură.
Mă întreb până unde poate ajunge ignoranța unui părinte, care, deși simte
suferința copilului său, continuă să fie mai preocupat de readucerea „soțului
rătăcit” înapoi în familie, decât de vindecarea bolii sufletești a propriului
copil?
Simpla neglijare, spun studiile, poate
fi uneori mai gravă decât maltratarea propriu-zisă.
Povestea lui Ștefănel – copilul frumos, alături de care am copilărit, îmi
va rămâne mereu în suflet, copilul care a fost neglijat de părinți și abandonat
de el însuși, este astăzi o lecție valoroasă pentru toți.
Lecția care ne amintește că nu suntem nemuritori. Lecția care ne spune că:
„Ar fi un iad să trăim cu gândul nemuririi. Moartea și
numai moartea dă fiecărui moment frumusețe și onoare. Doar prin gândul la
moarte poți profita de fiecare clipă, de fiecare lucru”. (Citat din filmul „Night train to Lisbon”)
Lecția care poartă amprenta cuvintelor
lui Steve Chandler din minunata sa
carte „100 to motivate yourself. Change your life forever”:
„Nu există niciun joc fără sfârșit. Nu poți fi conștient
de miracolul vieții, fără a fi conștient de moarte”.
Nu vom ști niciodată ce parte din viață am trăit până
acum.
Nu vom ști niciodată dacă mai există o
altă șansă de a trăi frumos și de a simți mirosul parfumat al unei existențe
miraculoase.
Dacă credem în iad sau rai, dacă credem în reîncarnare sau legea karmei,
este alegerea fiecăruia din noi.
Tot ce știm acum este prezentul - ziua de azi.
Hai să învățăm o lecție importantă din poveștile celor care și-au ratat viața,
cu voia sau fără voia lor, așa cum a făcut-o Ștefănel, băiatul care a încetat
să mai lupte.
Hai să luptăm pentru ceea ce ne face fericiți și să trăim fiecare zi
frumos.
Și cel mai important: hai să fim adevărați creatori, dacă decidem să creăm
un copil.
P.S. Sunt
sigură că dacă ar mai avea o șansă la viață, Ștefănel, băiat cu ochii triști,
ar alege să trăiască fiecare zi frumos și demn. Acum, tot ce putem lua noi din
această poveste este doar lecția prețioasă ce ține de importanța existenței
noastre.