Educă-te pe tine înainte de a educa un copil

Părintele trebuie să se educe suficient înainte de a face un copil

Subiectul despre copii este unul din preferatele mele, mai ales că am absolvit o facultate pedagogică și știu cât e de complicat, teoretic, să educi frumos un copil. :). Comenius (părintele educației moderne) spunea că mintea copilului e ca o tabula rasa, adică foaie curată, pe care poți scrie tot ce dorești, dacă ar fi să traducem pentru timpurile noastre atunci ar suna cam așa: programele pe care le instalezi pe sistemul de operare al copilului sunt cele care îl ghidează în viață :).

Nu sunt mamă și nici nu îmi doresc să fiu, atâta timp cât nu mă simt suficient de pregătită să ofer o educație frumoasă și prolifică unei ființe căreia i-aș da viață. Întrebarea e de ce oamenii cresc copii, cărora nu au ce le oferi? De ce să creezi niște suflete care să crească nefericite, frustrate și bolnave psihologic? Dintr-un moft? Din satisfacerea nevoii biologice de a fi părinte sau și mai rău, pentru că ai rămas în urmă față de prietenii tăi? D. Yalom spunea: "Nu crea copii până când nu ești gata să fii un creator și să dai naștere la creatori. E greșit să faci copii din nevoie, e greșit să folosești un copil pentru a-ți alina singurătatea, e greșit să îți creezi un scut în viață din a reproduce un copil al tău".

Da, din păcate, astea sunt motivele cele mai răspândite din care oamenii fac copii fără să aibă ce le oferi: nevoia, dorința de a-și alina singurătatea, să nu evocăm aici și una din cele mai proaste metode de a "ține" alături persoana cu care formează un cuplu în viața lor (sper că nu se mai folosește această metodă infantilă :D).

Perpetuează inteligența înainte de a perpetua specia

Se spune că oamenii de rând aduc pe lume copii, iar cei care cultivă aristocrația spiritului aduc pe lume frumusețe și independență. Cât de frumos sună, nu?

Mi-am amintit de o prietenă, cu care nu am mai păstrat relațiile de ceva vreme (din cauza modului diferit de a gândi al nostru), care s-a grăbit să întemeieze o familie la vârsta de 17 ani pentru că așa era tradiția în familia ei, a devenit mamă la 19 ani, fără a se îngriji prea mult de educația ei și o dată, discutând mi-a spus că deși uneori îi pare rău că nu a avut mai mult timp pentru ea, acum nu își imaginează cum ar fi trăit fără copilul ei. Păi bine, după părerea mea asta este doar o autoamăgire și o modalitate de a-și hrăni sentimentul de vinovăție față de ea însăși, care o chinuie de mult timp.

Nu vreau nicidecum să spun că un copil e un dezastru, te împiedică să trăiești și să evoluezi, un copil e o creație minunată, doar după ce te-ai creat pe tine suficient de puternic pentru a-ți asuma această responsabilitate. Pentru că adesea femeile nasc copii fără a-și da seama câtă responsabilitate include educarea unei ființe mici, neajutorate... O educație bolnăvicioasă duce la probleme grave de personalitate a copilului, asta nu e nimic nou sub soare.

Câți dintre noi au luptat și mai luptă și acum cu programările din copilărie care le-au sabotat existența? Eu și acum mă educ, eu și acum lupt cu unele din aceste programări...  

Am dat de un citat foarte frumos pe pagina de Facebook a unei foste colege de liceu, scris de un înțelept, care suna cam așa: "Mai întâi m-am grăbit să finisez studiile, apoi m-am grăbit să am un lucru bun, apoi – să mă căsătoresc și să cresc copii, apoi m-am grăbit să-mi cresc copiii destul de mari pentru a-mi putea continua activitățile mele, apoi am ieșit la pensie... Și deodată mi-am dat seama că am uitat să trăiesc..." Așa e, toată viața ne grăbim, cât de nesătui suntem să le avem pe toate și cât mai repede fără a fi atenți la nevoile noastre interioare...

"Soțiile fericite se sinucid la ora șase" (Gabriel Garcia Marquez)

Zicala asta îmi place la nebunie. Da, deși "copiii care cresc copii" (nu e o răutate, e o constatare) par extrem de fericiți, doar ei știu gândurile și frustrările care îi încearcă. De unde crezi că vine acest termen de "depresia post-natală", prin care trece aproape fiecare mamă după ce naște? Exact, anume din frustrarea că un copil la o vârstă tânără le fură libertatea de a trăi libere, de a se autoeduca.

O autoare de cărți ce a studiat psihosomatica scria că nu toate femeile însărcinate au grețuri (e lucru știut), au grețuri doar cele organismul cărora nu este pregătit încă să primească o ființă nouă în viața lor, iar asta este reacția organismului, care se luptă din răsputeri să le aducă la cunoștință că încă nu era timpul...

Una din prietenele mele, după ce a născut un copil mi-a spus că e foarte fericită că e mamă, dar dacă ar da acum timpul înapoi nu s-ar grăbi să își asume această responsabilitate, pentru că o mamă este cea care adesea uită de ea pentru copilul ei.

Știu, ai să te întrebi cum îndrăznesc eu să scriu despre sentimentele materne dacă nu le-am trăit... Nu sunt mamă, dar prefer să studiez, să mă educ pe mine înainte de a da o educație sănătoasă unui ființe.

Relațiile copil – părinți sunt foarte complexe, deși nu par a fi. Încă mai cunosc și astăzi oameni maturi care își acuză părinții pentru anumite lucruri. Și e dureros, pentru că părinții, din neștiință, au procedat în anumite feluri cu copiii lor, nu e vina lor că nu au cunoștințe suficiente, vina lor că nu au vrut să se educe suficient înainte de a educa un copil.

"Câștigă-ți independența dacă nu vrei să ajungi o slugă" (Andreea Papp)

Atunci când vorbim de independență nu ne referim neapărat la cea financiară, deși aceasta este foarte importantă pentru a te simți confortabil, dar ne referim și la independența de a gândi, fără a lăsa pe cineva să gândească și să acționeze în locul nostru. Asta înseamnă să fii independent: să îți permiți să acționezi așa cum consideri  corect, în orice aspect al vieții tale. Lucian Blaga spunea foarte frumos că "De la viață să nu aștepți nimic, dimpotrivă, tu trebuie să îi dai totul. Numai așa vei fi scutit de deziluzii și te poți bucura de tine, de independență și puterea ta creatoare!" Ce adevăruri a scris acest om.

Ce model crezi că îi vei da unui copil dacă tu depinzi de banii bărbatului din viața ta, de modul de gândire a părinților, care ți-au dirijat viața constant, de prietenii care știu mai bine ce vrei tu pentru tine? Știai că cea mai eficientă metodă educativă este cea a exemplului propriu? Copilul face ceea ce vede la părinți, ei sunt modelul lor, pentru orice copil părinții lui sunt perfecți. Tu ce model crezi că ai putea da unui copil, dacă ar fi să devii părinte în câteva luni?

În viață culegi ceea ce semeni

Să crești, să înveți, să citești, să te informezi și să nu-ți permiți niciodată să stagnezi din evoluția ta – asta e rețeta unei autoeducații profitabile, ăsta e secretul unui om cu inteligență superioară... Bob Hope, un cunoscut actor de comedie din SUA a fost întrebat la vârsta pensionării de ce nu renunță la scenă pentru a avea o viață mai liniștită, să se bucure de pescuit sau alte activități și știi ce a răspuns? "Pentru că peștii nu aplaudă". Da, nu îți vei satisface necesitatea de 'a fi aplaudat' dacă stagnezi în evoluția ta, un om care e într-o continuă creștere e un om nou întotdeauna, de care nu ai cum să te plictisești, cu care ai întotdeauna ce discuta, ai ce alfa de la el.

De aceea datoria noastră față de noi este să nu încetăm niciodată să creăm lucruri valoroase pentru care să merităm aplauze nu doar de cei din jur, ci mai întâi de la noi! Benjamin Franklin spunea că "Unii oameni mor la 25 de ani, dar nu sunt înmormântați până la 75". Asta e cel mai trist lucru, să fii un mort viu care își duce existența și trăiește după programările cuiva. Acum dacă aș face legătura cu nașterea unui copil aș spune cu certitudine că orice copil își dorește părinți cu care să se poată mândri, pe care să nu îi ascundă de prieteni și colegi, asta e cel mai mare cadou pe care îl poate face un părinte copilului său. Copiii cresc frustrați când părinții lor nu au nicio valoare de oferit lor și celor din jur.

Toate problemele de ordin psihologic (fobii, boli psihice, ticuri nervoase) își au rădăcinile în copilărie. Subconștientul nostru este ca un burete care absoarbe tot, iar apoi e foarte greu să lupți ani și ani pentru a te trata de aceste "moșteniri" ale insucceselor din familie. Acum ține de tine dacă vrei sau nu să faci un copil înainte de a fi tu suficient de educat... Un copil e o minune atunci când ești sigur că ai crescut suficient pentru a crește și a modela un alt suflețel alături de tine! :)

Singurătatea este o bijuterie dacă știi să o prețuiești

Să te bucuri singurătate este un act de curaj

Singurătatea – este un cuvânt pe care mulți din noi îl evită, se sperie și pur și simplu aleg să îl rostească cât mai rar cu putință. Dar de ce acest cuvânt ne sperie atât de mult și de ce alegem adesea să stăm în relații pe care nu ni le dorim, să afirmăm că ne dorim anumite lucruri, care de fapt și le doresc părinții, prietenii, rudele, iubiții noștri pentru noi?

Te-ai întrebat vreodată dacă tot ceea ce îți dorești este cu siguranță ceea ce simți sau pur și simplu este o programare pe care o ai din copilărie din partea mamei, a tatălui, a prietenilor sau a anumitor grupuri sociale de care îți este frică să nu te desparți în cazul în care nu vei mai urma acele reguli impuse de ele?

Noi, oamenii, facem adesea această greșeală fără să ne dăm seama și ajungem într-un anumit punct al vieții noastre în care pur și simplu nu suntem fericiți și privim în urmă, parcă am realizat atât de multe, am ajuns atât de departe, dar de ce toate acestea nu ne fac să ne simțim oameni împliniți și realizați sufletește? Răspunsul este unul singur: pentru că pe lângă diplomele pe care le avem, pe lângă medaliile pe care le-am obținut, pe lângă jobul prestigios și aprecierea celor din jur de care ne bucurăm acum, avem nevoie să ne realizăm și  dorințele noastre ascunse pe care nu am avut curajul să le trăim în viața (datorită unor anumitor scuze pe care mintea noastră le-a creat pentru a nu se simți vinovați față de noi), pentru că am fugit toată viața de singurătate, am ales să intrăm cât mai repede într-o relație, am ales cât mai repede să facem un copil, am ales...., am ales.... și lista poate continua. Mai scurt: am ales toată viața să fim la dispoziția cuiva, numai nu a noastră și toate astea dintr-un singur motiv: pentru a nu rămâne singuri față în față cu noi. Te regăsești în această descriere?

Ai fost și tu programat/ă că "e o rușine să fii singur/ă", "e o rușine să nu ai o familie la 30 de ani", "e timpul să te așezi la casa ta"...? Am o prietenă care toată viața ei, de când a avut primul ciclu menstrual, e în relații, ea nu a fost niciodată singură mai mult de o lună, nu reușea bine să se despartă de un iubit și deja era într-o relație cu un altul, a fugit toată viața de singurătate, de ea, de gândurile și ideile ei și toate astea pentru a nu călca peste profețiile mamei ei, care a învățat-o să își întemeieze cât mai repede o familie pentru a "cunoaște fericirea", iar acum e căsătorită cu un bărbat care, asemeni tatălui ei, este agresiv și ea este dependentă de el din toate punctele de vedere și, culmea, se mândrește cu faptul că soțul ei seamănă foarte mult cu tatăl ei (care a aplicat în familie nu doar violența verbală ci și cea fizică), iată un exemplu de programare familială, care îi blochează evoluția aceste ființe minunate care poate face lucruri frumoase cu viața ei, dar stă la mila unui bărbat. Într-o convorbire de suflet mi-a declarat odată că ea niciodată nu s-a simțit om liber și nu știe cu ce se mănâncă libertatea... e trist, dar asta e, dacă trăiești pentru cei din jurul tău nici nu ai cum să afli înțelesul cuvântului libertate. Eu încă mai sper că acest om minunat pe care îl cunosc și are un mare potențial își va da seama cât de importantă este ea în viața ei...

Tu pentru cine trăiești?

Într-un dialog (dintr-o emisiune TV) dintre două femei minunate Andreea Papp și Ursula Sandner (psihoterapeute) una din ele declara că mai bine să ne umplem zilele cu viață, decât să ne umplem viața cu zile. Ce frumos spus, dar cum să ne umplem zilele cu viața dacă părinții ne-au făcut deja un scenariu al vieții, prietenii ne văd acolo unde le-ar plăcea lor să fim, iubiții ne țin de mânuțe în toate problemele, iar noi pur și simplu lăsăm viața să ne trăiască în loc să ne trăim noi viața.

Ursula Sandner, acest psihoterapeut minunat, spunea că nu am venit pe lume pentru a îndreptăți așteptările altora, așa cum nu a venit nimeni pe lume pentru a îndreptăți așteptările noastre. Și da, nu asta este misiunea noastră pe pământ, nu pentru asta ne-am născut, nu ne-am născut pentru a perpetua programările cu care am fost crescuți, părinții sunt persoane minunate care cu siguranță ne doresc binele (din perspectiva lor de a înțelege binele), dar poate noi avem altă idee despre bine, poate noi ne dorim altceva, poate noi putem sări mai sus decât ei, și eu îți spun cu siguranță că nu există "nu pot face" anumite lucruri, există doar scuze de a nu ne aplica planurile car ele avem pentru noi, din frică, da, din frica de a nu ne simți vinovați inconștient (pentru că sentimentul de vinovăție este bine dezvoltat în fiecare din noi) că am reușit să realizăm lucruri mai frumoase decât oamenii care ne sunt dragi. Și astfel, ne atrofiem cu fiecare zi ce trece pe lângă noi și nu ne umplem zilele cu viață, cu ceea ce ne place sau ne aduce satisfacție să facem.

Eu propun ca de fiecare dată când te simți obligată moral să faci anumite lucruri pentru a nu dezamăgi încrederea cuiva, dar acele lucruri nu corelează nicidecum cu tine, să te oprești puțin și să te întrebi:

Eu pentru cine trăiesc?

Și dacă răspunsul este altul decât "pentru mine", atunci renunță la acel lucru, crede-mă nu vei rămâne niciodată singur/ă în această lume atâta timp cât te ai pe tine ca aliat, iar oamenii care într-adevăr te iubesc îți vor accepta orice decizie pe care ți-o asumi, din propria dorință, pentru că asta înseamnă cu adevărat iubire: atunci când poți dărui această căldură și afecțiune necondiționat celui din jur, fără a te gândi să obții ceva în schimb.

Cea mai proastă programare este că prin suferință te purifici

Voluntar sau nu, am fost programați de mici că în viață trebuie să facem anumite sacrificii pentru a fi fericiți, că suferința este oarecum o durere ce duce spre purificare, chiar și religia susține această idee.

Dacă ai crescut și tu (ca și mine și mulți alții cu aceste concepte) atunci oprește-te puțin și gândește-te la ce îți spun eu: suferința e o alegere, ea nu este necesară, nu ni se ridică statui dacă suferim, dacă facem sacrificii în numele iubirii, dacă ne jertfim pe noi și planurile noastre pentru cei dragi, care ne manipulează involuntar cu dragostea pe care le-o purtăm.

Nu te-ai născut să suferi, om frumos, te-ai născut să trăiești viața pe care ți-o dorești și care ți-o dictează inima, iar dacă nu mai știi unde-i inima ta, atunci fă un pic de efort fizic ca să o simți, să îți amintești că ea bate în pieptul tău, iar tu o ignori. Te întrebi de ce ai același tip de relații, de ce faci aceleași greșeli în relaționarea cu oamenii? Răspunsul e în tine și nu poate fi altul decât acela că nu vrei să ieși din zona de confort, că trăiești ca într-o închisoare cu ușa deschisă din care nu ai curaj să ieși, tu ești prizonierul, care de fapt are oricând opțiunea de a fi liber!

Fă-ți curaj și arde podurile din urma ta, nu investi energia ta în suferința, ea nu te va face cu nimic mai bun, ea nu te va lăsa să vezi lumea cu ochii unui om liber. Nu face și tu cum fac mulți oameni din jur: în loc să își scrie povestea de succes, ei îți scriu povestea insuccesului cu titlul: "De ce nu am reușit să fac ce mi-am dorit în viață".

"O pasiune nu are nevoie de motivări, ea nu cere neapărat să fie explicată și înțeleasă" (Octavian Paler)

Unica metodă de a te simți bine cu tine este să îți descoperi pasiunile. Asta am făcut eu, asta fac toți oamenii dornici să scape din ghearele suferinței, pe care ne-o alimentăm singuri prin alegerea de a o adăposti în noi.

O pasiune este un lucru care îți place la nebunie să îl faci, de exemplu pasiunea mea e psihologia și deși am studii pedagogice, acesta este domeniu în care pur și simplu mă regăsesc și atunci când studiez, scriu mă simt cel mai fericit om care uită de timp și de tot ce este peste fereastră :). Tu ce pasiune ai? Orice lucru care îl faci cu o plăcere nebună, oricât de straniu nu ar părea, aia e pasiune, și nu contează dacă acum scoți sau nu bani din ea, e pur și simplu lucru în care te regăsești și te aduce pe culmile fericirii.

Am citit mult despre pasiuni și cum au ajuns oamenii să trăiască din ele (după o cale lungă pe care au parcurs-o) și am descoperit povești excepționale ale oamenilor cu cele mai stranii pasiuni care păreau ireal de adus pe o arenă publică, dar acești oameni, făcând ceea ce le place la nebunie, au atras în viața lor alți oameni la fel de deosebiți ca ei, cu pasiuni asemănătoare și acum au ajuns să și câștige bine din asta. Totul este posibil dacă ne asumăm faptul de a fi speciali și de a ieși din mediocritatea ce ne înconjoară.

Oamenii speciali sunt taxați? Pe tine ce te împiedică să îți faci timp pentru tine, pentru ceea ce îți place să faci la nebunie? Fă o listă cu lucrurile care îți fac plăcere și începe să le practici mai des și mai des, până când această practică devine un ritual. Poate îți place să cânți, poate îți place pianul, chitara, poate pictai frumos în copilărie dar ai renunțat la această activitate pentru că cineva ți-a spus că din pictat nu faci bani...

Bucură-te de viața și viața o să te bucure în schimb și nu evita singurătatea, creează-ți grupuri sociale diferite și cât mai multe, dar nu ezita să petreci timp de calitate cu tine. Îți doresc multă creativitate în pasiunile pe care sper că deja le-ai identificat. :)

E timpul să ieși din mediocritate, descoperă-ți personalitatea

Asumă-ți rolurile diferite din situațiile pe care le trăiești

Ce înseamnă personalitate? Cuvântul „personalitate” provine din limba latină „persona”, ce înseamnă de fapt „mască”. De aici și a apărut termenul de personalitate puternică, adică om care știe să își pună masca potrivită la momentul potrivit.

De fapt ce se ascunde în spatele personalității unui om? Îți spun eu: în spatele personalității unui om se ascunde identitatea acestuia. De fiecare dată când suntem întrebați și vorbim despre noi, cine suntem, ce ocupații avem, ce pasiuni, ce am realizat până acum, atunci ne identificăm pe noi ca persoane.

În societate avem anumite roluri, pe care le numim „măști sociale”, pe care ni le asumăm în circumstanțele potrivite. Ne punem o mască socială de fiecare dată când este nevoie. Păstrarea unei măști fixe și neschimbate poate avea drept urmare probleme grave de integrarea în societate.

Dacă suntem directori la serviciu, nu putem fi directori și acasă, cu copiii sau cu iubiții noștri, și invers, dacă suntem familiști acasă, nu putem ieși în lume să fim familiști cu toți străinii. Și hai să nu fim ipocriți: oamenii care nu acceptă măștile sociale au cele mai grave probleme de integrare în societate.

În diferite situații ale vieții avem roluri diferite de jucat, Shakespeare spunea că viața e o scenă, iar noi suntem actorii ei. Ești de acord? Sau ai să spui și tu că "sunt așa cum sunt și nu vreau să schimb nimic la mine"? Atunci întreabă-te cum te comporți cu prietenii tăi, cu colegii de serviciu, cu părinții, cu copiii, cu rudele, cu oamenii străini etc.? Dacă ai același comportament cu toți oamenii pe care i-am enumerat recent atunci "you are on fire" (cum ar spune americanii) :).

Orice context de viață necesită un anumit rol. Cum ar fi dacă un actor ar avea atitudinea aceluiași rol jucat în piesa (filmul) precedent/ă? Ai dreptate, inflexibilitatea lui i-ar tăia aripile spre succes. La fel e și în viață... inflexibilitatea duce spre stagnare și involuție, așa că încetează să repeți că „așa sunt eu și nu am de gând să schimb nimic în mine, sunt așa cum sunt”...

Dacă ești mulțumit cu ceea ce ai și ce ești astăzi atunci poți să nu te obosești să continui lectura, iar dacă ești omul deschis și dornic de schimbare și evoluție, atunci rămâi alături de mine să descoperim lucruri minunate împreună.

Mai ești aici? Bine, atunci să începem...:). După cum știi și ți-am mai spus-o și eu, de nenumărate ori în materialele mele, în viață nu obții nimic fără muncă și degeaba aștepți schimbările frumoase dacă nu vrei să lucrezi asupra ta, dacă rămâi așa cum ești și nu vrei să schimbi nimic, dacă rămâi pe aceeași treaptă a evoluției tale, nu te aștepta la rezultate diferite decât cele pe care le ai acum!

Arhetipurile sociale ale fiecărei personalități

Carl Jung (medicul, psihologul și psihiatru elvețian) a fost cel care a vorbit pentru prima oară despre arhetipurile personalității umane. Te întrebi ce înseamnă un arhetip? Un arhetip al unei personalități este un comportament biologic ce influențează conduita umană, fiecare din noi s-a născut cu câteva arhetipuri, pe care ar fi bine să le cunoaștem excelent pentru a le putea utiliza în favoarea noastră. În psihologie se cunosc 12 tipuri de arhetipuri ale personalității (care trăiesc în fiecare din noi, dar ele trebuie activate la momentul respectiv), am să ți le descriu succint, pentru a nu te plictisi cu prea multă teorie:

1.     Inocentul – se caracterizează prin entuziasm, gândire pozitivă, puterea de a vedea partea bună a lucrurilor, activându-se copilul din noi;

2.      Orfanul – are puterea de a merge mai departe, abilitatea de a nu abandona drumul parcurs atunci când întâmpină un obstacol, își valorifică puterea interioară;

3.      Căutătorul – este omul din noi curios și pasionat, ce are capacitate de negociere și comunicare perfectă, tendință de a vedea lucrurile în profunzimea lor; 

4.     Războinicul – are puterea de a lupta pentru un ideal, capacitate de autodisciplinare, de organizare, de creare a strategiilor care duc spre succes, își activează voinței;

5.     Vindecătorul –  are capacitatea de a alina durerea altora, de a înțelege unele cauze pe care lumea obișnuită nu le înțelege, de a-și activa spiritualitatea, are dorință de evoluție spirituală continuă;

6.      Rebelul – are puterea de a spune NU atunci când este cazul, capacitatea de a crea revoluții sociale și culturale, puterea de persuasiune asupra mulțimilor, capacitatea de a ține discursuri convingătoare în public;

7.     Creatorul – are capacitatea de a înțelege înțelesul ascuns al simbolurilor, capacitatea de exprimare (verbală, nonverbală) excelentă; 

8.     Iubitul – are puterea de a accepta binele și răul, de a îmblânzi dragonul, de a vedea partea pozitivă a unei persoane;     

9.       Regele – are capacitatea de a activa leaderul din el, de a obține încrederea celor din jur;

10.                         Magicianul – are capacitatea de a schimba modul de gândire al oamenilor (caracteristic  trainerilor, actorilor, scriitorilor, psihologilor), de asemenea are puterea de a îndepărta gândirea și raționamentele greșite a celor din jur;

11.                        Înțeleptul – are capacitatea de a înțelege misterele vieții, de a vedea realitatea și nu iluzia, de a citi oamenii ca pe o „carte deschisă”;   

12.                        Nebunul – are libertate în gândire și acțiune, trăiește intens fiecare clipă, puterea de a se elibera de orice programare mentală și socială și de a trăi liber. 

După ce ți-am caracterizat fiecare tip vreau să îți dau și o scurtă instrucțiune de folosire :). În primul rând vreau să te avertizez că folosirea excesivă a unui singur arhetip poate avea urmări neplăcute asupra vieții :).

Și acum hai să fiu mai serioasă puțin și să îți explic: fiecare din aceste arhetipuri se activează în contextele potrivite, altfel putem avea dificultăți, ca să înțelegi mai bine despre ce vorbesc am să îți dau un exemplu: nu poți să te comporți din perspectiva inocentului în orice situație a vieții, nu poți lăsa inocentul (copilul din tine) să activeze în situații în care ar fi potrivit să o facă războinicul din tine sau negociatorul. Activează arhetipul potrivit la momentul potrivit din viața ta, doar așa ai șansa să devii omul inteligent superior. 

 Ieși din mediocritatea din jurul tău, fii tu special

            Și aici mi-am amintit de un banc, un dialog dintre doi bărbați: 

-  Îmi doresc să trăiesc măcar 100 de ani!

-  Păi bei, fumezi, curvești?

-  Nu...

-  Atunci la ce bun să trăiești atâția ani?

Așa gândește omul mediocru, la ce să trăiești atât de mult dacă nu te bucuri de aceste „plăceri ale vieții”?

Întotdeauna am spus că oamenii mediocri nu vor să învețe nimic de la viață și pur și simplu evită orice interacțiune cu ei înșiși, nu văd cum ar putea să aibă rezultate diferite dacă au aceleași acțiuni și calcă pe același drumuri de când se știu...

Cineva spunea că e periculos să vezi cu ambii ochi într-o lume de orbi, eu zic că dacă vrei să ai cele mai frumoase succese, dacă vrei să calci pe cărări neexplorate încă, ai îndatorirea morală față de tine să nu fii orb, să vezi cu ambii ochi, pentru că oamenii orbi sunt oameni dependenți de tot ce îi înconjoară, de sistemele societății care le dirijează viața și de tot de ce mai poți crea dependență în această lume. Mă întreb ce îți poate crea mai multă satisfacție oare decât bucuria de a fi independent?

Mi-a plăcut foarte mult cum a vorbit un psiholog român, în cadrul unei emisiuni unde a fost invitat, despre destin, dându-i o cu totul altă definiție decât cea pe care obișnuim noi să o folosim. El spune că destinul ni-l creăm noi și argumentează asta prin proveniența cuvântului destin, fiind echivalent cu „des” și „țin”, deci ceea ce obișnuiești des să faci (adică ții des această obișnuință) îți creează destinul, suntem suma obișnuințelor noastre. Da, ai încă o dovadă că tu ești în totalitate responsabil de ceea ce ți se întâmplă.

Acest material e o nouă provocare, pe care sper că ești pregătit să o „guști” :), nu uita, provocările ne aruncă pe cele mai frumoase culmi ale vieții!