Viitor: trecut și credință

„Copiii văd în părinți trecutul, părinții văd în copii viitorul” – Anton S. Makarenco

Cine suntem?

Din ce familie facem parte?

Am fost copii doriți de părinții noștri?

Ce modele am văzut de mici în familia noastră? De câtă dragoste și afecțiune am avut parte în copilăria noastră?

Întrebări dureroase, răspunsuri pe care am încercat să le afundăm cât mai adânc în noi, nu de alta, dar nu mai avem nevoie să trăim cu resentimente.

Familia... subiectul care trezește cele mai ascunse frustrări în mulți dintre noi. Poate și astăzi avem întrebări, poate și astăzi ne mai acuzăm părinții pentru anumite momente mai puțin plăcute din viață.

Cunoaștem cuvântul iertare cu toții, doar că acest cuvânt, pe cât de ușor de rostit, pe atât de greu de practicat... Așa gândești și tu? Dacă răspunsul tău este DA, atunci articolul ce urmează, cu siguranță, este și pentru tine.

„Lumea poate fi văzută în două feluri: nimic nu este un miracol și TOTUL este un miracol” (Albert Enstein)

Louisa Hay – renumita autoare a numeroase carți motivaționale bestseller - menționează în multe din scrierile sale că noi ne alegem familia în care ne naștem, înainte de a veni pe lume, în dependență de lecțiile pe care avem nevoie să le învățăm în această viață.

Nimeni nu poate spune cu certitudine că așa este, dar nici nu putem ignora acestă teorie. Infailibil este însă că nimic nu este întâmplător, nimeni nu este un episod pe această lume. Dacă credem sau nu în această idee profundă e alegerea fiecăruia din noi, adevărul e că până când nu începem călătoria noastră interioară, nu vom cunoaște niciodată ceea ce reprezintă adevăr pentru noi.

Un celebru anatomist al secolului XX menționa că: „Am sancționat mii de cadavre, dar în nici unul din ele nu am găsit sufletul”. Eu mă încăpățânez să cred că noi, oamenii, aceste ființe minunate, nu avem suflet. Iar dacă într-adevăr suflet nu există, atunci cum se explică faptul că ne zbatem atât, până la ultima respirație, să ne găsim pe noi, să aflăm ce ne face fericiți, să ne simțim realizați și valoroși? 

Reieșind din teoria Louisey Hay sufletul nostru a ales în această viață anume familia în care ne-am născut: familia completă sau familia disfuncțională din care facem parte.

Statisticile spun clar că 80% din problemele de personalitate pe care le avem își au rădăcinile în copilăria noastră... Este o cifră impresionantă! Ești de acord cu mine? Dar ce ne facem cu oamenii care niciodată nu s-au gândit să își trateze problemele de personalitate, care își au rădăcinile în copilărie, probleme care le sabotează viața lor și a celor ce îi înconjoară?

Nu există vinovați, tu le atribui oamenilor din jurul tău acest rol
Ursula Sadner, psihoterapeuta cu renume în România, afirmă, de fiecare dată când are ocazia, că tot ce este în exterior este neutru până când noi alegem să dăm un sens unui lucru, să ne raportăm la el într-un mod sau în altul.
Cum te raportezi tu la familia în care te-ai născut?
Ce rol au pentru tine părinții care ți-au dat viață?
Cum le vorbești străinilor despre părinții tăi?

Se spune că modul în care vorbim despre alții reflectă cine suntem, modul nostru de raportare la persoanele din jurul nostru vorbește clar despre noi. E limpede că nu vei impresiona pe nimeni dacă vei vorbi urât despre părinții tăi în orice colectiv ai fi. Nu te onorează, fii sigur de asta.

O zicală foarte frumoasă  ne sfătuiește să nu încercăm să ne învinovățim părinții pentru ceea ce au făcut din noi, ci să încercăm să facem noi ceva mai bun din ceea ce au făcut ei. Cât de pregătit ești pentru asta?

Cunosc și astăzi oameni care nu încetinesc să își învinovățească părinții pentru insuccesele lor cu care adesea se confruntă, pentru problemele lor de personalitate, pentru suferințele prin care trec și pentru orice ale răutăți din viața lor. Părinții.... dragii de ei, ei nu au făcut decât să transmită mai departe ceea ce au trăit ei în copilăria lor.

Nu aș crede niciodată că un părinte și-ar răni intenționat copilul... De ce să ne acuzăm părinții, ei au făcut tot ce au considerat corect la momentul respectiv pentru noi. Nimeni nu a învățat meseria de părinte și asta probabil e cea mai grea meserie care a existat vreodată.

Nu vreau să cred că te-ai gândit vreodată că ai fost rănit de cei ce ți-au dat viață precugetat. „Cine rănește este un om care a suferit, ca tine!”. Andreea Papp (scriitoarea mea preferată) spune foarte frumos că cine te rănește îți face un mare bine.

De ce te miri? Citește poveștile de viață a oamenilor de succes, temelia imperiilor lor este durerea. Durerea i-a împins să sară sus, să ajungă în vârf de munte. Mulți dintre ei au crescut în familii disfuncționale, dar nu și-au asumat rolul de victimă pentru întregul film al vieții lor, dimpotrivă, acești oameni nu au încetat să se dezvolte, să crească, să atingă culmile. Poveștile lor ne inspiră, poveștile lor ne vorbesc încă o dată despre faptul că statutul de victimă stagnează evoluția oricărui om.

M-am chinuit și eu, o bună parte din viața mea, să găsesc vinovații de ceea ce mi se întâmpla, îmi pierdeam energia pentru a căuta vinovații, pentru a le dovedi că din cauza lor mi se întâmpla ce mi se întâmpla, în loc să îmi păstrez energia pentru lucruri constructive și creative ce urma să le fac, pentru ceea ce îmi doream să devin, nu ceea ce devenisem în urma programărilor instalate încă de mică.

Am ajuns greu la ceea ce sunt astăzi și mai ai încă multe de tratat la mine, nimeni nu a spus că e ușor să parcurgi drumul spre durerile, frustrările și rănile tale interioare. Dar, pe cât e de dificil, pe atât e de necesar acest lucru. De ce? Pentru că dacă  continui să cauți vinovații,  te trezești într-o bună zi că mergi prin buruieni în loc să mergi prin cărarea cu flori de alături.

„Păsările care se nasc în cușcă, au impresia că a zbura este o boală” (Alejandro Judarowski)

Câți dintre noi ne-am născut în „cușcă”? Câtora dintre noi ni s-au tăiat aripile de a zbura încă de mici?

Și tu ai fost așezat de mic „la locul tău”, în „banca ta” și ți s-a spus să fii cuminte? Eu am fost de mică pusă „la punct”, dar m-am răzvrătit atunci când eu-l din mine sufocându-se, m-a implorat să îl ascult.

Voluntar sau nu, astea au fost restricțiile cu care am crescut mulți dintre noi. Și copilul, în lumea sa naivă, nu face altceva decât să preia modele celor adulți, modelele părinților, modelele profesorilor, modelele prietenilor.

Dar ce ne facem dacă aceste modele pe care le-am preluat de mici nu au fost atât de reușite?

Ce ne facem când ne trezim maturi, cu tipare învechite de a trăi, cu teorii nepotrivite pentru noi și cu norme expirate pentru timpurile noastre?

Care este soluția? Să rămânem în cușcă? Să lăsăm în continuare ca aceste idei de viață să ne guverneze existența? Sau pur și simplu să ne scriem noi scenariul vieții, să ne facem noi filmul în care vrem să trăim?

Cum ți-ar plăcea să trăiești dacă ai fi în altă realitate acum?
Cine ai vrea să fii?

Oamenii au încetat să viseze, de aceea și o bună parte dintre ei trăiesc în mediocritate. Amintește-ți când ai făcut cel mai nebunatic lucru pe care ți-ai dorit să îl faci și care îți părea imposibil?

Eu mi-am dorit de mică să văd America, visam cu ochii deschiși la ea și nu știam cum, dar eram sigură că odată acest vis se va împlini. Și s-a realizat. Nu contează când, subconștientul nostru ne atrage circumstanțele necesare atunci când ne dorim cu adevărat. Visurile noastre nu au termene-limită, ele pot fi realizate oricând.

 Joseph Murphy în cartea sa „Puterea subconștientului tău” scrie despre cât de importante sunt credințele pe care le imprimăm în subconștientul nostru: „Ceea ce este imprimat în subconștientul nostru ajunge să se exprime, într-un fel sau altul, în lumea exterioară”.

Nu are importanță din ce cult religios faci parte, credințele tale sunt ceea ce ești azi și ceea ce vei fi mâine. Eu întotdeauna am obișnuit să visez în dimensiuni XXL și mi-am realizat multe din dorințe care mi se păreau imposibile la moment. Se zice că în orice om există 49% rău și 51% bine. Viața noastră e acel joc de 2%. Este oare ceea ce trăiești azi jocul care îți aduce plăcere?