Ce te împiedică să faci din povestea ta o poveste de succes?

Poveste de succes

     

 "Viața este o aventură. Cu cât mai multă experiență ai, cu atât mai bine" (Ralph Waldo Emerson)

Ce alt rost poate avea existența fiecăruia dintre noi dacă nu acela de a sculpta din noi, zi după zi, o variantă din ce în ce mai bună a noastră?

Citește continuarea aici

Oameni frumoși, mesajul meu către voi este un mare Mulțumesc pentru că mi-ați citit articolele atâta timp. 

Am hotărât însă să continui conceptul acestui blog pe site-ul meu personal, așa că dacă vrei să mă urmărești în continuare intră pe http://www.eugenia-balan.com/, sunt mereu aici pentru tine.

 

 

7 lecții valoroase învățate de la un singur om

În viața fiecăruia dintre noi intră și ies oameni diferiți. Unii se grăbesc să plece, alții își doresc să rămână, alegând să ne fie mereu alături, în orice circumstanță. 

          Nu avem ce le reproșa celor care aleg să plece din gara vieții noastre. Toți avem trenuri de prins, avem visuri de atins, iar timpul este limitat și zborul nu așteaptă pasagerii care se rețin. 

         Să lăsăm oamenii care au alte zboruri de prins și să ne bucurăm de cei care aleg să ne fie alături, deși, poate, o mulțime de alte uși se deschid în fața lor. 

          Am învățat multe, de-a lungul timpului, din relațiile cu oamenii. Am trăit nu doar emoții constructive, dar și nocive în relațiile mele, mai ales în cele de iubire. Frică de a pierde, gelozie, dependență emoțională, hipersensibilitate, dorința de a poseda - sunt puținele din emoțiile care le-am lăsat să facă parte din mine în anumite momente ale vieții mele. 

Astăzi, cine mă cunoaște, i-ar fi greu să creadă că, cu câțiva ani în urmă, am fost o persoană posesivă, exagerat de geloasă și dependentă de părerile partenerilor din viața mea. 

Este extraordinar însă, faptul că toate aceste „patologii” se tratează, atunci când te decizi să nu te mai ascunzi de ceea ce te distruge, ci, din contră, să iei inițiativa și să tratezi ceea ce te doare. Căci am mai spus-o și o voi spune cu orice ocazie că nicio rană nu se vindecă dacă nu este tratată.

Iluzia uitării unei probleme este una dintre cele mai terorizante boli sufletești. „Lăsarea unui fapt neplăcut în colțul cel mai îndepărtat al memoriei, spune Andree Roberti, în cartea sa „Cum să te psihanalizezi singur”, nu duce la dispariția lui. Iluzia uitării are, de obicei, consecințe mult mai grave decât ceea ce încercăm să uităm. Faptul respectiv nu va dispărea, dimpotrivă, va țâșni mai târziu, monstruos transformat și de nerecunoscut”.

Eu mi-am tratat durerile și am rămas cu temele însușite în urma lor. E simplu argumentul de ce am hotărât să o fac: obosisem să schimb personajele din aceeași poveste...

Când ți se pare că le știi pe toate, viața îți trimite un om, care să îți dovedească că mai ai multe de învățat, nu doar autodidact, ci și de la cei care intră și ies din gara vieții tale.

E impresionant faptul că atunci când te aștepți mai puțin, cunoști oameni deosebiți care, fără a avea un scop în sine, îți pot da atâtea lecții de viață prețioase. 

Se spune că atragem persoane și situații care se aseamănă cu noi în diferite etape ale evoluției noastre. Iar asta este un lucrul evident, dacă analizăm mai bine situațiile.

Important este să ne învățăm lecțiile, pentru a nu fi nevoiți să trecem peste aceleași situații deosebite ca circumstanțe, dar asemănătoare ca sens. 

De aceea, am hotărât să îți împărtășesc 7 lecții valoroase pe care le-am învățat de la un om deosebit ce face parte din viața mea și căruia îi sunt recunoscătoare. E omul care mă inspiră și mă face să mă descopăr frumos în puținele clipe petrecute împreună.

Lecția Nr. 1

Dacă ești cel mai deștept din grupul tău de prieteni, înseamnă că nu faci parte din grupul potrivit...

Cred că nu sunt unica persoană din lumea asta care adesea a ales cercurile de oameni, în care s-ar fi simțit oarecum mai superior. Cu siguranță suferi de un complex de inferioritate (de care am suferit și eu) dacă te simți mai bine în astfel de cercuri. 

Lecția Nr. 2

Umorul este cel mai înalt nivel al creativității în „situațiile – limită”  

Deși sunt un om foarte optimist, m-am gândit foarte rar la umor ca la o metodă de rezolvare a problemelor (în schimb ironia este prietenul meu nr. 1:).  Dar, am descoperit că orice situație de conflict are o soluție, dacă știi unde să folosești umorul.

          Lecția Nr. 3

Să fii gol cu adevărat în fața cuiva nu înseamnă să îți dai hainele jos și să faci sex. Să fii gol în fața cuiva înseamnă să îți deschizi sufletul acelei persoane, lăsându-l să intre în spiritul tău, gândurile, fricile, visurile și speranțele tale.

Cred că aici nu mai ai nevoie de niciun comentariu :)

          Lecția Nr. 4

„Niciun om nu are dreptul să privească pe altul de sus, decât atunci când trebuie să se aplece să îl ajute să se ridice” (G. Garcia Marquez)

Oricât de inteligenți am fi, pe orice treaptă socială ne-am afla în acest moment, nu avem dreptul să ignorăm, să criticăm sau să evităm pe cei mai jos ca noi. Tot ceea ce avem azi, mâine putem pierde. Atunci cine vom fi, cum ne vom simți când cineva ne va trata la fel? 

Tot ce ne aparține cu adevărat în această viață este personalitate, nivelul nostru de evoluție, datorită căreia putem reuși să ne ridicăm de oricâte ori va fi nevoie de jos, pentru a ajunge mai sus decât am fost. În afară de personalitatea noastră niciun lucru obținut nu are termen de garanție pe viață.

          Lecția Nr. 5

Funcționezi la fel și singur și într-o relație de cuplu, dacă ai căpătat destulă inteligență emoțională până acum. 

Nu e nevoie să pui nicio mască pentru a părea perfectă alături de partenerul tău. Nu e nevoie să fii ceea ce nu ești. Poți fi la fel: nebunatică, gingașă, curajoasă, optimistă etc. Dacă simți nevoia să fii altfel decât te percepi tu, atunci cu siguranță, nu ești în relația potrivită.

          Lecția Nr. 6

 „Fiecare are o părere, dar în cele din urmă părerea unui om poate pune în mișcare lumea” (Napoleon Hill)

Da.  Părerea mea, părerea ta CONTEAZĂ. 

Da, ai dreptul să insiști asupra părerii tale, pentru că ea poate schimba lumea.

Ideile tale pot crea imperii. 

Aud de multe ori oameni, care deși, au o mulțime de idei creative, renunță să le asculte, le ignoră, pentru că „trăim într-o altă realitate”, în cea în care supraviețuirea este punctul marcat cu Bold în planul vieții noastre. 

Oare când vom înceta să supraviețuim, ignorându-ne pasiunile și ideile creatoare?

          Lecția Nr. 7

Empatia este cea care stă la baza relațiilor dintre oameni.

Am compătimit întotdeauna oamenii mai triști ca mine. 

Ceea ce nu am știut până acum este că există o diferență foarte mare între a compătimi și a empatiza. A fi empatic la nevoile unui om înseamnă nu doar a îl compătimi, ci și a-l ajuta în măsura în care poți. Iar a ajuta la rândul său, nu înseamnă a-i da omului „peștele prins”, ci a-i da o undiță pentru a face el rost de pește. 

Dar cea mai importantă lecție pe care trebuie să o învețe fiecare dintre noi este că unica persoană căreia trebuie să îi fii fidel toată viața ești TU. Pentru cei care nu știu, a-ți fi fidel înseamnă a nu te părăsi niciodată, în orice situație te-ai afla. Asta e cea mai autentică lecție dintre toate. Lecția asupra căreia nicio forță din această lume nu are putere. 

Tu ce lecții ai învățat de la oamenii din viața ta?

Ocupă-te de viață sau ocupă-te de moarte...

Vestea că un om pe care l-am cunoscut nu mai face parte din această lume m-a lăsat mută pentru o clipă.

Nu am știut ce să spun când am aflat, absolut întâmplător, de la o vecină, că băiatul alături de care mi-am petrecut copilăria, alergând prin curtea casei, a fost răpit din această viață de dependența de droguri, care l-a distrus, ani și ani, făcând dintr-un adolescent frumos, cu atâtea visuri în buzunar, un tânăr cu față îmbătrânită, preocupat doar de „doza zilei de mâine”.

Pentru mine și astăzi el a rămas acel Ștefănel, băiețelul năzbâtios care ne scotea la joacă pe mine și fratele meu în curtea casei, cu mulți ani în urmă. 

După ce părinții lui au divorțat, nu l-am mai văzut. 

L-am revăzut abia peste câțiva ani, când eu eram deja studentă în anul 3 de facultate. Și nu era să știu că e el, dacă, ridicând scările, nu auzeam o voce tânără, strigându-mă din urmă: „Jănuța!” (era unicul om care îmi spunea așa). 

Momentan, în mintea mea au apărut imaginile copilăriei mele, imaginile în care câțiva copii veseli și zglobii, râdeau cu o contagioasă poftă de viață. 

Dar... când m-am întors să-i răspund la salut, am văzut același băiat blond, doar că nu mai avea acel surâs șiret și drăguț, ci avea o față chinuită, un zâmbet forțat și un corp exagerat de slab. 

Mi-a fost greu să îl recunosc. 

M-a cuprins, ca pe un om foarte drag, m-a strâns în brațe ca pe o unică speranță care i-ar mai fi rămas. 

Am încercat cât am putut de mult să îmi ascund uimirea de cum se transformase între timp, nu îmi puteam da seama de ce arăta cum arăta. 

Am înțeles doar că trecuse printr-o traumă, care îl distrusese. Nu știam că trauma lui era dependența de droguri. 

Nu știam că devenise dependent de ani buni, după ce nu îl mai văzusem. 

Bulversată, am încercat să leg o conversație, să îl întreb ce mai face, cu ce se mai ocupă etc. 

Dar întrebările mele erau inutile și deci, evitate. Pentru că ochii lui aveau deja răspunsurile la întrebările mele și de fapt răspunsul era unul singur: „Unica mea preocupare este să supraviețuiesc...”.

 I-am văzut admirația în privire și, totodată, frustrarea, când i-am spus că sunt studentă, independentă financiar și mai și așteptam să plec în SUA, cu programul Work and Travel, peste câteva săptămâni. 

Nu a spus nimic, doar m-a privit lung și îngândurat.

După această întâlnire m-am grăbit să o sun pe mama mea, știind că ea discută mai des cu mama lui, și să o întreb dacă cunoaște cumva povestea lui Ștefănel – băiatul cu o tristețe de nedescris în privire. 

Am aflat atunci că este dependent de droguri de câțiva ani buni, deci imediat după ce se mutase de aici. 

Am încercat să rulez în minte tot ce știam despre el și mi-am amintit cât de mult suferise acest copil după ce părinții lui divorțaseră cu mare scandal. 

Tatăl – un faimos umorist din Republica Moldova - era extrem de preocupat de viața lui socială, mai puțin de starea psihologică a copiilor lui. 

Iar mama – o femeie dependentă de faima soțului, era mereu preocupată cum să își aducă înapoi, în familie, „bărbatul rătăcit”. 

Dacă părinții au impresia că odraslele lor sunt oarbe și surde atunci se înșală.

Dacă părinții au impresia că totul este trecător pentru oricine, inclusiv pentru un copil, atunci greșesc.

Nicio rană nu se vindecă dacă nu este tratată.

Mama, care a vândut tot ce avea mai de preț, pentru a-i putea asigura doza zilei de mâine propriului copil, a ajuns să îl vadă într-un sicriu.

Un tânăr de 26 (sau 27, nu mai știu exact) de ani, care ar fi avut probabil altă viață, dacă rana despărțirii dintre părinți ar fi fost vindecată. Acest tânăr – propriul său prizonier, nu a reușit să se despartă de propria dependență, a ales să se sinucidă, în fiecare zi, picătură cu picătură.

Mă întreb până unde poate ajunge ignoranța unui părinte, care, deși simte suferința copilului său, continuă să fie mai preocupat de readucerea „soțului rătăcit” înapoi în familie, decât de vindecarea bolii sufletești a propriului copil?

Simpla neglijare, spun studiile, poate fi uneori mai gravă decât maltratarea propriu-zisă.

Povestea lui Ștefănel – copilul frumos, alături de care am copilărit, îmi va rămâne mereu în suflet, copilul care a fost neglijat de părinți și abandonat de el însuși, este astăzi o lecție valoroasă pentru toți. 

Lecția care ne amintește că nu suntem nemuritori. Lecția care ne spune că:

„Ar fi un iad să trăim cu gândul nemuririi. Moartea și numai moartea dă fiecărui moment frumusețe și onoare. Doar prin gândul la moarte poți profita de fiecare clipă, de fiecare lucru”. (Citat din filmul „Night train to Lisbon”)

          Lecția care poartă amprenta cuvintelor lui Steve Chandler din minunata sa carte „100 to motivate yourself. Change your life forever”:

„Nu există niciun joc fără sfârșit. Nu poți fi conștient de miracolul vieții, fără a fi conștient de moarte”.

          Nu vom ști niciodată ce parte din viață am trăit până acum.

          Nu vom ști niciodată dacă mai există o altă șansă de a trăi frumos și de a simți mirosul parfumat al unei existențe miraculoase. 

Dacă credem în iad sau rai, dacă credem în reîncarnare sau legea karmei, este alegerea fiecăruia din noi. 

Tot ce știm acum este prezentul - ziua de azi.

Hai să învățăm o lecție importantă din poveștile celor care și-au ratat viața, cu voia sau fără voia lor, așa cum a făcut-o Ștefănel, băiatul care a încetat să mai lupte.

Hai să luptăm pentru ceea ce ne face fericiți și să trăim fiecare zi frumos.

Și cel mai important: hai să fim adevărați creatori, dacă decidem să creăm un copil.

P.S. Sunt sigură că dacă ar mai avea o șansă la viață, Ștefănel, băiat cu ochii triști, ar alege să trăiască fiecare zi frumos și demn. Acum, tot ce putem lua noi din această poveste este doar lecția prețioasă ce ține de importanța existenței noastre.

Dependența îți fură libertatea

Cunosc mulți oameni, aparent fericiți și realizați, cu o tristețe de nedescris ce se manifestă în privirea lor mereu abătută, în expresia feței, mereu îngândurată.

Oameni, care deși trăiesc într-o lume liberă, sunt sclavi... sclavii propriei gândiri limitate.

Oameni, care și-au plătit „siguranța” zilei de mâine cu prețul propriei libertăți. 

Așa se face că încă de mici am fost învățați să ne înconjurăm de oameni cu „gene bune”, care ne-ar ajuta oarecum să urcăm pe scara socială.

 Am fost învățați să facem parte din cercurile sociale cât mai „solide”, care ne-ar asigura, oarecum, viitorul. 

Și astfel, fără să ne dăm seama, am însușit foarte bine sensul cuvântului „dependență” încă din anii copilăriei. 

Psihologul Anatol Basarab menționa foarte bine în unul din interviurile lui că: „Paradoxal, dar cei mai mari dușmani ai vieții noastre sunt oamenii dragi, pentru că ei ne vor predictibili, iar omul ferecit e nepredictibil, pentru că știe că lucrurile se întâmplă dacă are dorință arzătoare” și, desigur, acționează în sensul ăsta. 

Astfel, fără să avem de ales, am fost puși în situația de a fi predictibili, pentru a nu dezamăgi cumva așteptările celor dragi. 

Scenariul vieții ne-a fost făcut de mici: terminăm liceu, facem o facultate, ne găsim perechea „solidă”, care să ne asigure viitorul, facem un copil (doi, trei) și trăim fericiți în „castelul prințului/prințesei” până la adânci bătrânețe. 

Dar, vai, planul nostru nu e și planul vieții cu noi. 

Apoi ne lamentăm când viața ne ia totul.

„Cât de puțin noroc am”, ne plângem celor dragi. 

Hai să încercăm să schimbăm unghiul din care ne-am obișnuit să privim lucrurile.

Hai să nu ne mai încăpățânăm să credem că existența noastră nu are niciun scop în lume. 

Când viața îți dă o palmă, nu face decât să te trezească din „visul frumos”, cu o temelie nesigură, care te-a făcut să uiți de menirea ta pe acest pământ. 

Când viața îți dă o palmă, tu nu îi întoarce și celălalt obraz, ci ridică-te și arată-i că ești mai presus de acea palmă.

Sunt sigură că menirea unei femei nu este acela (doar) de a face o familie și a aduce o altă viață în univers.

Sunt sigură că menirea unui bărbat nu se rezumă la a fi „capul familie” și a se trezi și adormi cu gândul ce să mai facă pentru a câștiga suficienți bani pentru a-și întreține familia.

Nimeni nu s-a născut pentru a supraviețui. 

Toți ne-am născut pentru a trăi frumos și pentru a face, cumva, prin pasiunile noastre, ca lumea să fie mai bună. Indiferent de obstacolele din calea acestui drum.

Tu de ce te vezi atât de mic/ă în oglindă, când intuiția îți spune că ești mult mai mare?

Sau ești și tu ca elefantul din banc - pacientul unui psihiatru, care i se plânge că „Uneori stau în mijlocul camerei și nimeni nu mă vede”?

Mă doare să văd oameni atât de frumoși, cu un potențial atât de mare, care stau la mila cuiva pentru a le asigura existența. 

Și mă doare, pentru că și eu, asemenea lor, am trăit cândva dependența în adevăratul sens al cuvântului. Am înțeles greu că:

„Nimic nu este mai îngrozitor decât să depinzi de cineva care refuză să îți satisfacă nevoile tale” (Paul Coehlo, „Plecarea de acasă”)

Iar:

„Atunci când te bazezi doar pe tine, nu vei fi niciodată dezamăgit”. (Andreea Papp)

Și, într-adevăr, nu am mai fost dezamăgită niciodată de cei din jur, de când unicul om pe care mă bazez și în care îmi pun toate speranțele prezentului și viitorului sunt eu.

Oamenii nu s-au născut să îmi facă mie poftele, să îmi împlinească mie capriciile, să îmi suportă mie toanele. Fiecare om s-a născut pentru a trăi viața pe care și-o dorește. Dacă viața cuiva are oarecum tangențe cu viața mea, atunci drumurile noastre se pot intersecta, doar până în momentul în care unul din ele nu va considera mai bună o altă direcție pentru el.

Eu am încetat să cred că viața mi „se întâmplă”. 

Eu am încetat să cred că soarta ne dirijează ca pe niște marionete. 

Tu mai crezi că așa ți-a fost „scrisă” soarta undeva, într-o carte uriașă, care te predispune din start la nefericire?

Zilele astea, descărcându-mi mai multe cărți în format PDF de psihologie de pe net, am dat de principiul unui mare geniu al dezvoltării personale – Stephen Covey, principiul 90/10.

 

Pe scurt, acest principiu spune că:

·        10% din viață este compusă din ceea ce ți se întâmplă, iar

·        90% din viață se decide în funcție de cum reacționezi.

          Mie acest principiu îmi oferă multă credibilitate. 

Întrebarea cea mai prețioasă acum este ce alegem să facem noi cu cele 90%? 

 

Îți dai seama că o bună parte dintre noi mai degrabă ne victimizăm pentru doar cele 10% de necazuri care ne-au dat toate planurile peste cap (în cazul existenței acestora), în loc să luăm inițiativa de a exploata cele 90%, pe care le putem utiliza cum ne dorim?

          E ușor să fii slab, e greu să fii puternic, spunea cineva.

          În traducere: e ușor să arunci toată vina pe cineva sau ceva, decât să reacționezi calm, cu încredere, cu suficientă inteligență emoțională și să vezi cele 10% pe care (să spunem) nu le poți controla ca pe impulsul dat de viață pentru a atinge scopuri mărețe. 

          Există oameni celebri care afirmă și astăzi că "cele 10%" au stat la baza devenirii lor ca personalități. Există scriitori, pictori, oameni de artă, pe care bolile incurabile i-au determinat să facă, în sfârșit, ceea ce au amânat să facă toată viața lor. 

Atunci când li s-au mai spus că mai au de trăit un an, maximum doi, aceștia au decis să își trăiască frumos ultimul timp acordat pe acest pământ. Și prin pasiune s-au redescoperit. Nu au mai trăit un an, doi, după aceea. Au trăit mult mai mult. Dar un articol despre poveștile acestor oameni voi scrie altă dată.

          De ce o pasăre care stă pe creanga unui copac nu se teme că ea se va rupe? 

          Ai dreptate, pentru că pasărea are încredere în propriile aripi, nu în creangă. 

          Tu de ce n-ai avea încredere în propriile aripi?