Descoperă arta de a fi femeie

M-am tot gândit despre ce pot scrie acum, în această perioadă frumoasă a vieții mele, când sunt într-o relație de cuplu, pentru că de cele mai multe ori articolele mele erau din perspectiva femeii care promova singurătatea ca pe un fenomen excepțional.

Și nu m-am răzgândit, într-adevăr am să spun de câte ori am să am ocazia că singurătatea nu este o povară, nu este o dramă, singurătatea e cea mai bună cale de a te cunoaște mai bine, de a înțelege ce îți dorești cu adevărat și de a descoperi în tine locuri neexploatate încă. Eu și acum, când sunt înconjurată de multă lume și nu am timp să fiu singură, îmi este dor de mine, de ceea ce pot crea în singurătate, de ceea ce pot descoperi în mine.

Doar că în ultima perioadă au apărut ceva schimbări în viața mea și de aceea în articolul de azi vreau să abordez un subiect nou, despre care nu am scris până acum și anume despre cât e de frumos să îți permiți să fii femeie, să îți permiți să fii vulnerabilă alături de un bărbat. 

Feminitatea e o stare de spirit pe care femeia o emană pe toți porii

Cine suntem noi, femeile?

Suntem oare ființele care niciodată nu știm ce vrem, când vrem și de ce vrem (așa cum ne caracterizează adesea o bună parte din bărbați)?

Eu zic că nu și îmi permit să afirm, în numele tuturor femeilor puternice, că o femeie întotdeauna știe sigur ce își dorește de la ea și de la cei din jur (cel puțin sper că așa e), o femeie știe de ce procedează într-un anumit fel sau în altul cu anumite persoane, chiar de acțiunile ei nu par a fi destul de logice, raționale sau cum mai vrei tu să le numim, femeia are întotdeauna raționamentele ei pe care se bazează.

Și tot aceste raționamente o fac să între într-o relație, să iubească, să se lase iubită și totuși să nu uite niciodată că ea este... femeie :). Și astfel începe „a exersa” feminitatea: „unei femei nu îi stă bine să procedeze așa”, „acest comportament nu caracterizează o femeie”, „nu avem dreptul să ne arătăm slăbiciunile în fața unui bărbat” și multe alte credințe de acest fel ce ne inhibă plăcerea de a trăi o relație excepțională alături de persoana cu care formăm un cuplu.

Și eu „am exersat” feminitatea mai în toate relații pe care le-am avut pentru că crede am cu toată ființa că femeile „nu au dreptul” să fie vulnerabile. Și nu am fost deajuns de fericită alături de niciun bărbat din viața mea până când nu am înțeles că:

Vulnerabilitatea e un act de curaj...

M-am întrebat adesea de ce îmi era teamă să arăt unui bărbat ceea ce simt, de ce încercam adesea să par ceea ce nu eram? Răspunsul l-am găsit în studiile excepționalei cercetătoare științifice din SUA Brene Brown, care a explicat atât de simplu acest comportament prin rușinea de faptul că nu suntem perfecți.

Nu doar eu am suferit de această frică și nu doar eu am căzut în această capcană, important este să conștientizăm că deși nu suntem perfecți toți merităm să iubim și să fim iubiți.

Niciodată nu vom atinge perfecțiunea, deci niciodată nu ne vom permite să iubim?

Am avut întotdeauna credința că a fi vulnerabil într-o relație cu un bărbat e o dovadă de slăbiciune și nu mi-am permis niciodată să îmi arăt punctele slabe atunci când eram într-o relație, îmi doream să țin totul sub control, să fiu eu cea puternică, femeia fără slăbiciuni, femeia care găsește soluții în orice situații, dar astăzi, când trăiesc clipe minunate alături de un bărbat minunat, îmi dau seama că vulnerabilitatea nu e o rușine, doar oamenii puternici își pot permite să fie vulnerabili în fața celor dragi.

Aceeași Brene Brown spune că „Vulnerabilty sounds like truth and feels like courage. Truth and courage aren’t always confortable, but they are never weakness”.

Bucură-te de ceea ce trăiești și nu tinde să posezi  persoana ce te face fericit

Ne facem portretul partenerului pe care ni-l dorim, apoi facem tot posibilul pentru a-l atrage în viața noastră, apoi, după ce l-am găsit, iubim și suntem iubiți, trăim clipe frumoase... Dar asta durează până când în noi nu se naște instinctul animalic de a "acapara" total persoana de lângă noi, de a o închide în cutiuță și de a-i pune eticheta: „a mea/ al meu”, această etapă fiind urmată de cea a modelării acestei ființe după placul nostru.

Și ce se întâmplă? După ce am obținut „opera de artă” la care am muncit atât, ne dăm seama că nu ne mai dorim acea persoană lângă noi, pentru că nu mai este așa cum am cunoscut-o... Ce instincte posesive avem și cât de nesătui suntem, nu ne permitem să ne bucurăm de ceea ce avem, ne dorim să facem oameni „perfecți” din partenerii de lângă noi, ne dorim să îi știm doar ai noștri, iar apoi ne plângem și ne plictisim în relație, pentru că, vrem sau nu vrem, așa e natura omului, fiecare iubește ceea ce iubesc și ceilalți.

Dacă prietenul meu e admirat de mai multe femei vai, îl iubesc din ce în ce mai mult, dacă eu sunt unica care îl văd ca pe un iubit atunci mă plictisesc și caut altceva... E valabil și pentru bărbați. Atunci de ce încercăm să punem lanțuri și garduri în jurul partenerilor noștri?

Am citit undeva un citat foarte frumos în care se spunea că atunci când vezi o floare frumoasă nu este nevoie să o rupi pentru a te bucura doar tu de frumusețea ei, mai bine las-o unde crește pentru a se bucura și alții de frumusețea ei, pentru că dacă o rupi ea se ofilește și moare, dacă o lași acolo unde este ea rămâne la fel de încântătoare pentru toți, iar dacă simți nevoia parfumului ei permanent oprește-te și stai alături de ea oricât de mult îți dorești asta.

Iubirea nu înseamnă să păstrezi în buzunarul tău ceea ce consideri că e al tău, iubirea înseamnă să păstrezi alături de tine și să te mândrești cu ceea ce vezi tu și văd și ceilalți, altfel intervine plictiseala, suferința și dorința de a evada...

„Fiecare dintre noi este recunoscut după strălucirea luminii sale” (Djwhal Khul)

Cât de intens strălucim?

Cine sunt oamenii din viața noastră ce ne fac să strălucim și ce ne face să fim atât de luminoși?

Răspunsul e: ceea ce suntem ne face luminoși, intensitatea luminii noastre ține de cine suntem și de cât de multe facem pentru a deveni din ce în ce mai buni, iar iubiții nu au nicidecum rolul de a ne umbri lumina din jurul nostru, dimpotrivă, iubiții au rolul de a ne intensifica strălucirea ce ne înconjoară.  

Un cuplu poate străluci intens doar atunci când cei doi sunt două personalități individuale ce nu uită de ei atunci când intră în relație. Am mai scris în unul din articolele mele că un cuplu nu este format din doi oameni care trăiesc “unul prin altul” ci din doi oameni care trăiesc „unul cu altul”, deci doi oameni independenți care știu ce își doresc pentru ei în primul rând și apoi ce își doresc de la o relație de cuplu.

De ce să ne ascundem după deget, e foarte greu să reziști efectului de contopire ce se naște între parteneri și momelii cuvântului „doi”, dar asta e cea mai eficienta metodă de a trăi o relație sănătoasă și frumoasă. Se spune că în iubire e ca la bancă, se dă credit doar celor bogați :).

 Dacă intri într-o relație „bogat” atunci nu ai cum să ceri cu disperare ceva de la partener, ceva ce poate el nu îți poate oferi, pentru că tu știi că îți poți satisface singură necesitățile tale, alături de partener te bucuri doar de momentele frumoase pe care le trăiți, te bucuri de tandrețe, de dragoste și căldură.

Atunci când intri „sărac” într-o relație ceri cu disperare de la partener ceea ce poate nici el nu îți poate oferi și chiar de face un efort să îți ofere ceea ce îi ceri, peste un timp relația devine prea epuizantă pentru el și într-o zi pur și simplu va fugi...

E cel mai frumos lucru să strălucești alături de cineva care nu îți umbrește lumina, ci o face mai intensă. Și cât e de plăcut să te simți femeie, să îți permiți să iubești și să te lași iubită de partenerul tău.

Crezi că e un risc? Și eu am crezut la fel și nu mi-am permis niciodată să fiu ceea ce sunt alături de partenerii din viața mea, însă mi-am dat seama că nu ai cum să experimentezi iubirea dacă nu îți permiți să te deschizi, să te arăți așa cum ești omului pe care l-ai ales să facă parte acum din viața ta.

Cum poți avea o relație împlinită, cum poți înflori dacă te ascunzi și îți este frică să oferi și să primești iubire? Permite-ți acest lux și vei trăi viața la o intensitate maximală, dacă relația ta va fi un eșec, nu te întrista, orice experiență ne face mai puternici, ne dă o lecție, ne învață ceva valoros.

Asta e viața, nu ne putem ascunde de ea, cea mai corectă alegere e să o trăim, pentru că dacă o evităm nu vom experimenta niciodată fericirea. Și folosesc adesea o zicală foarte dragă mie: cine nu riscă nu bea șampanie! :). Eu îmi permit întotdeauna să risc, pentru că ador șampania :). Tu cum îți trăiești viața?