Suntem într-o continuă grabă.
Bărbații aleargă după o stare materială mai bună pentru a se simți bărbați,
demni de fi „capul familie”.
Femeile aleargă după recunoaștere și
recompensă socială, pentru a se simți femei de succes.
Mamele aleargă după perfecțiunea
îmbinării carierei cu arta parentală, pentru a fi un model perfect pentru copii
lor.
Iar copiii, la rândul lor, aleargă după calificative sociale pentru a nu-și
dezamăgi părinții.
Și astfel, ne grăbim mereu. Dar paradox, cu cât mai mult ne grăbim, cu atât
mai puțin reușim să facem.
Ne trezim cu gândul că timpul nu este suficient pentru tot ce ne-am propus,
adormim cu gândul că iar nu am reușit să facem tot ce ne-am plănuit.
Și astfel uităm să trăim.
Uităm că suntem oameni vii, imperfecți, care avem suflet, dorințe și nevoi
interioare.
În fuga după perfecțiune, uităm să ne iubim și acceptăm așa cum suntem, pentru
că nu suntem așa cum ne vedem în imaginația noastră.
Tânjim după viața modelelor de carton și după viața luxoasă pe care TV-ul
și reclamele nu uită să ne-o bage pe gât.
Tânjim după bărbatul/femeia perfectă, diva de pe coperțile revistelor de
elită.
Tânjim după falsa celebritatea, a celor care nu încetează să își pună pe
sticlă cele mai mici detalii ale vieților lor.
Dar...
Uităm să tânjim după hrană sufletească.
Uităm să tânjim după descoperirea personalității noastre.
Uităm să tânjim după... noi.
Asta e lumea în care trăim. Mereu grăbiți, mereu în goana după succes,
celebritate, recunoaștere, apreciere, perfecțiune.
Oprește-te!!!
Respiră adânc.
Care sunt criteriile conform cărora ți-ai pus eticheta unui om imperfect?
De ce renunți la tine pentru a fi mereu „la nivel”?
Cât mai ai de gând să îți amâni viața pentru a fi pe cea mai înaltă treaptă
sociale?
Știai că dacă ești mereu în goana după aprecieri sociale riști să uiți de
tine?
„Viața trebuie trăită, nu
amânată” (Andreea Papp)
Pentru că asta facem cu toții: ne amânam viața pentru atunci când:
-
Vom
avea mai mulți bani;
-
Vom
avea partenerul/partenera pe care ni-l dorim;
-
Vom
avea mașina visurilor noastre;
-
Vom
avea casa noastră;
-
Vom
avea un copil frumos, ca toți prietenii noștri;
-
Vom
fi mai slabi cu câteva kilograme;
-
Vom
arăta mai bine;
-
Vom...,
vom..., vom...
Și după ce obținem toate astea, ce constatăm? Că viața a trecut pe lângă
noi, că nu prea ne amintim mai nimic, în afara faptului că am fost mereu în
grabă, în fugă după... perfecțiune, pe care nici acum nu considerăm că am
atins-o?
Goana după perfecțiune vine din frica noastră de a ne arăta așa cum suntem.
Am descoeprit, nu doar prin propriul exemplu, ci și pe exemplul oamenilor
ce mă înconjoară, că frica de a fi vulnerabil în fața celor din jur e o boală
gravă a lumii în care trăim.
Ne este mai ușor să ne ascundem după masca unui om puternic, cu forțe
supranaturale, omul fără nicio durere, frustrare, regret etc.
Ne este mai ușor să ne arătăm drept „femme fatale”, decât femei
vulnerabile, cu dorinața firească de a fi iubite, apreciate, „hipnotizate”
prin cuvinte frumoase și complimente adorabile.
Ne este mai ușor să fim părinți duri, decât părinți empatici la nevoile și
dorințele copiilor noștri.
Pe scurt, ne este frică să fim vulnerabili, pentru că vulnerabilitatea se
taxează în societatea în care trăim.
Oare când vom înțelege că „Vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, e un
risc emoțional, dar e cel mai curat instrument al curajului”? (Brene
Brown, cercetătoarea științifică din SUA, care a studiat îndelung
procesul de vulnerabiltate la oameni).
Oare când vom realiza că „Nu trebuie să fim perfecți pentru a ne dărui,
pentru a face ceea ce ne place, pentru a iubi”? (Andreea Papp).
Deși subiectul Vulnerabilitate pare unul neînsemnat, consider că, din
contră, este unul dintre subiectele foarte importante la care ar trebui să fie
mai atentă societatea noastră.
Din frica de a fi vulnerabil părinții nu manifestă afecțiune asupra
copiilor lor, acest comportament având repercursiuni asupra celor mici, care
dezvoltă grave probleme de personalitate.
Din frică de a fi vulnerabil există atât de multe divorțuri, pentru că
partenerii se ascund după masca lor de „oameni perfecți” și evită să își arate
sentimentele unul față de altul.
Care crezi că este argumentul sinucigașilor care au avut întotdeauna o
dispoziție grozavă și optimism de invidiat, oameni care nu au dat niciodată
lumii un semn de alarmă că nu ar fi mulțumiți de viața lor?
„Cum a putut să-și facă așa ceva? Era plin de viață, era un optimist
incurabil, avea atâta forță de a trăi”.
Da, dar uneori efortul de a te preface te epuizează.
Pentru că seara, când te întorci acasă și te dezbraci de haine, îți dai
jos și masca și atunci, față în față cu tine, realizezi că ești om... cu
sentimente, cu emoții, cu slăbiciuni.
Și totuși, de ce preferăm să îmbrăcăm și ziua următoare masca care nu
suntem noi? De ce ne este atât de greu să ne acceptăm ca ființe imperfecte:
sensibile, vulnerabile, înspăimântate, cu dorința arzătoare de a iubi și a
dărui lumii tot ce avem mai frumos în noi?
Hai să fim noi!
Crede-mă, masca se uzează, ca orice lucru material din lumea asta, nu o
poți purta la infinit. Va veni ziua când o vei scoate ca pe un machiaj întins
de pe fața ta, pe care nu l-ai mai dat jos de o vreme îndelungată.
Atunci te
vei vedea pe tine, cu ochii mici, cu gene scurte, cu pielea curată, cu buzele
naturale, cu câteva riduri pe frunte. Crezi că poți să te iubești așa?
Pe cat de multe adevaruri, pe atat de multe clisee si generalizari banale si periculoase...dar orice incercare merita apreciata.
RăspundețiȘtergereNu vom fi niciodata pe placul tuturor... Oricum multumesc pentru apreciere! :)
RăspundețiȘtergere