Scoate-ți masca, trăiește!

Suntem într-o continuă grabă.

Bărbații aleargă după o stare materială mai bună pentru a se simți bărbați, demni de fi „capul familie”.

 Femeile aleargă după recunoaștere și recompensă socială, pentru a se simți femei de succes.

 Mamele aleargă după perfecțiunea îmbinării carierei cu arta parentală, pentru a fi un model perfect pentru copii lor. 

Iar copiii, la rândul lor, aleargă după calificative sociale pentru a nu-și dezamăgi părinții. 

Și astfel, ne grăbim mereu. Dar paradox, cu cât mai mult ne grăbim, cu atât mai puțin reușim să facem. 

Ne trezim cu gândul că timpul nu este suficient pentru tot ce ne-am propus, adormim cu gândul că iar nu am reușit să facem tot ce ne-am plănuit. 

Și astfel uităm să trăim. 

Uităm că suntem oameni vii, imperfecți, care avem suflet, dorințe și nevoi interioare.

În fuga după perfecțiune, uităm să ne iubim și acceptăm așa cum suntem, pentru că nu suntem așa cum ne vedem în imaginația noastră.

Tânjim după viața modelelor de carton și după viața luxoasă pe care TV-ul și reclamele nu uită să ne-o bage pe gât.

Tânjim după bărbatul/femeia perfectă, diva de pe coperțile revistelor de elită.

Tânjim după falsa celebritatea, a celor care nu încetează să își pună pe sticlă cele mai mici detalii ale vieților lor.

Dar...

Uităm să tânjim după hrană sufletească.

Uităm să tânjim după descoperirea personalității noastre.

Uităm să tânjim după... noi.

Asta e lumea în care trăim. Mereu grăbiți, mereu în goana după succes, celebritate, recunoaștere, apreciere, perfecțiune.

Oprește-te!!! 

Respiră adânc.

Care sunt criteriile conform cărora ți-ai pus eticheta unui om imperfect? 

De ce renunți la tine pentru a fi mereu „la nivel”? 

Cât mai ai de gând să îți amâni viața pentru a fi pe cea mai înaltă treaptă sociale?

Știai că dacă ești mereu în goana după aprecieri sociale riști să uiți de tine?

„Viața trebuie trăită, nu amânată” (Andreea Papp)

Pentru că asta facem cu toții: ne amânam viața pentru atunci când:

-         Vom avea mai mulți bani;

-         Vom avea partenerul/partenera pe care ni-l dorim;

-         Vom avea mașina visurilor noastre;

-         Vom avea casa noastră;

-         Vom avea un copil frumos, ca toți prietenii noștri;

-         Vom fi mai slabi cu câteva kilograme;

-         Vom arăta mai bine;

-         Vom..., vom..., vom...

Și după ce obținem toate astea, ce constatăm? Că viața a trecut pe lângă noi, că nu prea ne amintim mai nimic, în afara faptului că am fost mereu în grabă, în fugă după... perfecțiune, pe care nici acum nu considerăm că am atins-o?

Goana după perfecțiune vine din frica noastră de a ne arăta așa cum suntem. 

Am descoeprit, nu doar prin propriul exemplu, ci și pe exemplul oamenilor ce mă înconjoară, că frica de a fi vulnerabil în fața celor din jur e o boală gravă a lumii în care trăim.

Ne este mai ușor să ne ascundem după masca unui om puternic, cu forțe supranaturale, omul fără nicio durere, frustrare, regret etc.

Ne este mai ușor să ne arătăm drept „femme fatale”, decât femei vulnerabile, cu dorinața firească de a fi iubite, apreciate, „hipnotizate” prin cuvinte frumoase și complimente adorabile.

Ne este mai ușor să fim părinți duri, decât părinți empatici la nevoile și dorințele copiilor noștri.

Pe scurt, ne este frică să fim vulnerabili, pentru că vulnerabilitatea se taxează în societatea în care trăim.

Oare când vom înțelege că „Vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, e un risc emoțional, dar e cel mai curat instrument al curajului”?  (Brene Brown, cercetătoarea științifică din SUA, care a studiat îndelung procesul de vulnerabiltate la oameni).

Oare când vom realiza că „Nu trebuie să fim perfecți pentru a ne dărui, pentru a face ceea ce ne place, pentru a iubi”? (Andreea Papp).

Deși subiectul Vulnerabilitate pare unul neînsemnat, consider că, din contră, este unul dintre subiectele foarte importante la care ar trebui să fie mai atentă societatea noastră.

Din frica de a fi vulnerabil părinții nu manifestă afecțiune asupra copiilor lor, acest comportament având repercursiuni asupra celor mici, care dezvoltă grave probleme de personalitate.

Din frică de a fi vulnerabil există atât de multe divorțuri, pentru că partenerii se ascund după masca lor de „oameni perfecți” și evită să își arate sentimentele unul față de altul.

Care crezi că este argumentul sinucigașilor care au avut întotdeauna o dispoziție grozavă și optimism de invidiat, oameni care nu au dat niciodată lumii un semn de alarmă că nu ar fi mulțumiți de viața lor? 

„Cum a putut să-și facă așa ceva? Era plin de viață, era un optimist incurabil, avea atâta forță de a trăi”. 

Da, dar uneori efortul de a te preface te epuizează. 

Pentru că seara, când te întorci acasă și te dezbraci de haine, îți dai jos și masca și atunci, față în față cu tine, realizezi că ești om... cu sentimente, cu emoții, cu slăbiciuni. 

Și totuși, de ce preferăm să îmbrăcăm și ziua următoare masca care nu suntem noi? De ce ne este atât de greu să ne acceptăm ca ființe imperfecte: sensibile, vulnerabile, înspăimântate, cu dorința arzătoare de a iubi și a dărui lumii tot ce avem mai frumos în noi?

Hai să fim noi!

Crede-mă, masca se uzează, ca orice lucru material din lumea asta, nu o poți purta la infinit. Va veni ziua când o vei scoate ca pe un machiaj întins de pe fața ta, pe care nu l-ai mai dat jos de o vreme îndelungată.

Atunci te vei vedea pe tine, cu ochii mici, cu gene scurte, cu pielea curată, cu buzele naturale, cu câteva riduri pe frunte. Crezi că poți să te iubești așa?