Dependența îți fură libertatea

Cunosc mulți oameni, aparent fericiți și realizați, cu o tristețe de nedescris ce se manifestă în privirea lor mereu abătută, în expresia feței, mereu îngândurată.

Oameni, care deși trăiesc într-o lume liberă, sunt sclavi... sclavii propriei gândiri limitate.

Oameni, care și-au plătit „siguranța” zilei de mâine cu prețul propriei libertăți. 

Așa se face că încă de mici am fost învățați să ne înconjurăm de oameni cu „gene bune”, care ne-ar ajuta oarecum să urcăm pe scara socială.

 Am fost învățați să facem parte din cercurile sociale cât mai „solide”, care ne-ar asigura, oarecum, viitorul. 

Și astfel, fără să ne dăm seama, am însușit foarte bine sensul cuvântului „dependență” încă din anii copilăriei. 

Psihologul Anatol Basarab menționa foarte bine în unul din interviurile lui că: „Paradoxal, dar cei mai mari dușmani ai vieții noastre sunt oamenii dragi, pentru că ei ne vor predictibili, iar omul ferecit e nepredictibil, pentru că știe că lucrurile se întâmplă dacă are dorință arzătoare” și, desigur, acționează în sensul ăsta. 

Astfel, fără să avem de ales, am fost puși în situația de a fi predictibili, pentru a nu dezamăgi cumva așteptările celor dragi. 

Scenariul vieții ne-a fost făcut de mici: terminăm liceu, facem o facultate, ne găsim perechea „solidă”, care să ne asigure viitorul, facem un copil (doi, trei) și trăim fericiți în „castelul prințului/prințesei” până la adânci bătrânețe. 

Dar, vai, planul nostru nu e și planul vieții cu noi. 

Apoi ne lamentăm când viața ne ia totul.

„Cât de puțin noroc am”, ne plângem celor dragi. 

Hai să încercăm să schimbăm unghiul din care ne-am obișnuit să privim lucrurile.

Hai să nu ne mai încăpățânăm să credem că existența noastră nu are niciun scop în lume. 

Când viața îți dă o palmă, nu face decât să te trezească din „visul frumos”, cu o temelie nesigură, care te-a făcut să uiți de menirea ta pe acest pământ. 

Când viața îți dă o palmă, tu nu îi întoarce și celălalt obraz, ci ridică-te și arată-i că ești mai presus de acea palmă.

Sunt sigură că menirea unei femei nu este acela (doar) de a face o familie și a aduce o altă viață în univers.

Sunt sigură că menirea unui bărbat nu se rezumă la a fi „capul familie” și a se trezi și adormi cu gândul ce să mai facă pentru a câștiga suficienți bani pentru a-și întreține familia.

Nimeni nu s-a născut pentru a supraviețui. 

Toți ne-am născut pentru a trăi frumos și pentru a face, cumva, prin pasiunile noastre, ca lumea să fie mai bună. Indiferent de obstacolele din calea acestui drum.

Tu de ce te vezi atât de mic/ă în oglindă, când intuiția îți spune că ești mult mai mare?

Sau ești și tu ca elefantul din banc - pacientul unui psihiatru, care i se plânge că „Uneori stau în mijlocul camerei și nimeni nu mă vede”?

Mă doare să văd oameni atât de frumoși, cu un potențial atât de mare, care stau la mila cuiva pentru a le asigura existența. 

Și mă doare, pentru că și eu, asemenea lor, am trăit cândva dependența în adevăratul sens al cuvântului. Am înțeles greu că:

„Nimic nu este mai îngrozitor decât să depinzi de cineva care refuză să îți satisfacă nevoile tale” (Paul Coehlo, „Plecarea de acasă”)

Iar:

„Atunci când te bazezi doar pe tine, nu vei fi niciodată dezamăgit”. (Andreea Papp)

Și, într-adevăr, nu am mai fost dezamăgită niciodată de cei din jur, de când unicul om pe care mă bazez și în care îmi pun toate speranțele prezentului și viitorului sunt eu.

Oamenii nu s-au născut să îmi facă mie poftele, să îmi împlinească mie capriciile, să îmi suportă mie toanele. Fiecare om s-a născut pentru a trăi viața pe care și-o dorește. Dacă viața cuiva are oarecum tangențe cu viața mea, atunci drumurile noastre se pot intersecta, doar până în momentul în care unul din ele nu va considera mai bună o altă direcție pentru el.

Eu am încetat să cred că viața mi „se întâmplă”. 

Eu am încetat să cred că soarta ne dirijează ca pe niște marionete. 

Tu mai crezi că așa ți-a fost „scrisă” soarta undeva, într-o carte uriașă, care te predispune din start la nefericire?

Zilele astea, descărcându-mi mai multe cărți în format PDF de psihologie de pe net, am dat de principiul unui mare geniu al dezvoltării personale – Stephen Covey, principiul 90/10.

 

Pe scurt, acest principiu spune că:

·        10% din viață este compusă din ceea ce ți se întâmplă, iar

·        90% din viață se decide în funcție de cum reacționezi.

          Mie acest principiu îmi oferă multă credibilitate. 

Întrebarea cea mai prețioasă acum este ce alegem să facem noi cu cele 90%? 

 

Îți dai seama că o bună parte dintre noi mai degrabă ne victimizăm pentru doar cele 10% de necazuri care ne-au dat toate planurile peste cap (în cazul existenței acestora), în loc să luăm inițiativa de a exploata cele 90%, pe care le putem utiliza cum ne dorim?

          E ușor să fii slab, e greu să fii puternic, spunea cineva.

          În traducere: e ușor să arunci toată vina pe cineva sau ceva, decât să reacționezi calm, cu încredere, cu suficientă inteligență emoțională și să vezi cele 10% pe care (să spunem) nu le poți controla ca pe impulsul dat de viață pentru a atinge scopuri mărețe. 

          Există oameni celebri care afirmă și astăzi că "cele 10%" au stat la baza devenirii lor ca personalități. Există scriitori, pictori, oameni de artă, pe care bolile incurabile i-au determinat să facă, în sfârșit, ceea ce au amânat să facă toată viața lor. 

Atunci când li s-au mai spus că mai au de trăit un an, maximum doi, aceștia au decis să își trăiască frumos ultimul timp acordat pe acest pământ. Și prin pasiune s-au redescoperit. Nu au mai trăit un an, doi, după aceea. Au trăit mult mai mult. Dar un articol despre poveștile acestor oameni voi scrie altă dată.

          De ce o pasăre care stă pe creanga unui copac nu se teme că ea se va rupe? 

          Ai dreptate, pentru că pasărea are încredere în propriile aripi, nu în creangă. 

          Tu de ce n-ai avea încredere în propriile aripi?