Întotdeauna mi-a plăcut să privesc lumea
dincolo de aparențe. Am fost mereu curioasă să văd ce se ascunde în spatele
fețelor fericite ale oamenilor de succes, ce se ascunde în spatele zâmbetului
larg al mamelor, care afirmă, cu voce fermă, că se simt extrem de fericite, în
ciuda lipsei unei vieți sociale și a împlinirii profesionale.
M-am întrebat mereu de ce oamenii nu au
curajul să fie sinceri cu ei, când intuiția le spune că pot fi mai mult decât
ceea ce sunt astăzi.
Știi ce mă uimește? Că ne grăbim să trăim,
pentru că: „Există un timp anume pentru fiecare lucru în viață”, așa cum ni s-a
spus încă de pe băncile școlii. Ne grăbim să devenim soții, soți, înainte să
știm de simțul responsabilității întemeierii unei familii, ne grăbim să dăm
naștere și să formăm alți omuleți, înainte de a ne fi format noi ca
personalități. Ne grăbim să..., ne grăbim să..., pentru că ăsta e glasul
societății care ne răsună în urechi și ne spune că „Este timpul..., nu rămâne
în urmă!”
Ce este de fapt noțiunea de vârstă? De ce
pe unii oameni îi supără când sunt întrebați de vârsta lor și de ce se pune așa
accent pe acest concept în lumea noastră?
Mi se pare absurd că ne irosim
energia numărându-ne anii, considerându-ne prea bătrâni, prea tineri, prea nu
știu cum pentru a face ceva constructiv cu viața noastră, astfel nu trăim
niciodată „momentul potrivit” pentru a ne îndeplini dorințele arzătoare, din
două motive: sau este prea târziu sau e prea devreme.
Oare unde sunt legile care spun că la 22
de ani trebuie să fii căsătorită, la 23 să devii mamă, la 30 să fii om de
afaceri etc.? Așa am fost crescuți cu conceptul de „Totul la timpul lui”, și
așa continuăm să trăim sabotându-ne, limitându-ne mintea la expresiile: „E prea
târziu, nu am să mai fac niciodată la 30 ceea ce nu am făcut la 20”.
Serios?
Mă întreb cine te poate penaliza că la 30
de ani ți-ai îndeplinit visul de a cânta la pian? Cine te poate pedepsi că ai
devenit mamă la 35 de ani și nu la 22, așa cum ți s-a făcut scenariul de cei ce
te înconjoară? Ce se poate întâmpla dacă ai descoperit că vocația ta este
pictura și ai început să pictezi la 70 de ani?
„Grandma Moses”, pe numele ei adevărat Anna
Mary Robertson, a început să picteze la 76 de ani și a devenit celebră.
A mai trăit încă 25 de ani pentru a vedea cum tablourile ei au ajuns să fie
vândute cu peste 10.000$, în condițiile în care prețul inițial fusese de 3$.
Horia Brenciu, artist român, care și-a descoperit talentul de a cânta după 30 de ani,
a devenit tătic după 40 de ani.
Ted Williams – un cerșetor – ajuns în acea stare din cauza alcoolului și
drogurilor, a devenit celebru la 54 de ani, datorită vocii sale extraordinare
de radio. Astăzi are colaborări cu nume mare ale showbizul-ui american.
Câte alte exemple vrei să auzi pentru a te
convinge?
„Omul nu-și numără anii decât atunci când
nu are altceva de făcut” (Ralph Waldo Emerson)
Am fost de multe întrebată câți ani am și
această întrebare nu m-a deranjat niciodată, pentru că, consider, nu este o
rușine să îți spui vârsta. Mi s-a spus adesea că par mai tânără, adesea – mai
matură. Nu e treaba mea cum mă văd alții, treaba mea e cum mă văd eu. Reacțiile
pe care le-am considerat cele mai blazate au fost acelea de genul: „Vai, și
cum, la 22 de ani nu ai verighetă pe deget?”, „Nu crezi că ar fi deja timpul să
te căsătorești, să întemeiezi o familie, să faci un copil?”, „Pai și dacă deja
ai finisat studiile și ești angajată, ce mai aștepți?”.
Întotdeauna am rămas surprinsă de limitele
pe care și le pun oamenii în mintea lor. „Mintea nu cunoaște alte frontiere decât
cele pe care le stabilim noi înșine”, spune Napoleon Hill, în celebra sa
carte „De la idee la bani”.
Oare viața să se rezume doar la a
face o facultate, a te căsători, a avea un job bun, a face un copil și a-ți
cumpăra o mașină? În plus, de unde ideea că dacă ai terminat o facultate
înseamnă că ți-ai îndeplinit „datoria” de a studia și după ce te vezi cu
diploma în mână nu mai ai dreptul să studiezi, am înțeles corect?
Omul toată viața învață și dacă omul își
dorește să mai facă o facultate sau să facă un masterat, sunt sigură că nu o
face de dragul de a fi mereu student, ci pentru că este pasionat de meseria
lui. Și până la urmă, nu este necesar să treci prin toate nivelele unei
universități (licență, masterat, doctorat, postdoctorat) pentru a te putea
bucura de pasiunea ta, de știința care există. Informația nu mai este un
obstacol demult.
Există oameni care și-au descoperit
vocația și trăiesc din ea, fără a avea diplome universitare, fără a fi
conferențiari sau doctori în anumite domenii. Oameni care și-au creat viața
fără studii formale, în detrimentul sistemului de învățământ. Și un astfel de
exemplu este Anthony Robins – coacher american, autor de cărți
motivaționale, care și-a dedicat o mare parte a vieții pentru a ajuta oamenii
să iasă din închisorile lor mentale.
Și Steve Jobs, menționa, într-unul din
interviurile acordate, că:
„Ca să fii cu adevărat de succes trebuie
să ai pasiune. Pentru că oamenii care nu au pasiune în ceea ce fac, au toate
motivele logice ca să renunțe pe parcurs. Trebuie să fii un pic nebun ca să
reușești și singura „nebunie constructivă” se numește pasiune”.
Astea sunt sfaturile oamenilor de succes,
de ce să ne pierdem energia luându-i ca exemplu pe cei mediocri, care nu au
făcut altceva decât să termine o facultate, să se căsătorească, să facă un
copil, să își cumpere o casă în rate și o mașină? Și cum rămâne cu ei, cu
pasiunile, cu vocația lor? Un copil e o minune, dar...
Cu ce se va mândri copilul tău prietenilor lui?
Ce model vei fi pentru omulețul care va încerca să te emite în tot ce
faci?
Ce ai făcut ca să faci lumea mai bună?
Cu ce ai contribuit tu?
Te simți valoros/oasă pentru cei din jur?
Dacă asta înseamnă fericire pentru tine,
atunci nimeni nu se poate pune în calea ta de a o obține. Eu zic doar că
fiecare avem momente în care trebuie să ne revizuim concepțiile de viață.
A fi încăpățânat nu înseamnă neapărat a te
îndrepta spre succes. Este extraordinar că ai o părere despre orice se întâmplă
în jurul tău, dar dacă un anumit domeniu din viața ta este praf, atunci, cu
siguranță, undeva ai o gândire greșită despre acel domeniu și această gândire
încă trăiește în subconștientul tău, împiedicându-te să crești. Și tu știi mai
bine decât oricine care este acel domeniu din viața ta, așa cum îmi cunosc și
eu rezervoarele ce trebuie umplute.
Aș vrea să vorbim despre fericire puțin.
Zilele astea am citit un articol minunat, scris de psihologul român Pera
Novacovici, un excepțional generator de idei.
Fiind și eu un înverșunat căutător al
fericirii permanente, am făcut un chill out în urma acestui articol, pentru că,
incontestabil, m-a dat peste cap. Uite cum abordează Pera subiectul fericire:
„Fericirea este o emoție de moment, pe
care o simțim din când în când și este o mare greșeală să căutăm să fim
fericiți tot timpul, pentru că nu suntem capabili, din punct de vedere
biologic, să simțim o emoție tot timpul.
În schimb, dacă ne propunem să fim
împliniți, acea împlinire va veni când viața noastră va fi aliniată perfect din
punct de vedere fizic, emoțional, psihologic, social, spiritual și material.
Atunci emoțiile bune se vor amplifica, iar cele negative se vor diminua.
Aceasta este forța împlinirii sufletești în viață”.
„Wow, mi-am spus, este minunat ceea ce am
citit, uneori câteva rânduri îți pot schimba tot cursul vieții”.
Acum înțelegi cât de importantă este
atitudinea noastră despre orice lucru din viața noastră? Oare nu toți fugim
după fericire? Vrem să o prindem, să o păstrăm în colivie, să fie mereu alături
de noi. Dar ce-ar fi dacă am tinde să fim împliniți, oare nu am avea și mai
multe momente de fericire în calea spre împlinire? Sigur, omul împlinit este
omul echilibrat, așa cum menționează și Pera, în toate aspectele vieții lui.
Și, om frumos, nu-ți mai număra anii,
numără-ți realizările care te duc spre împlinire și, de ce nu, care te fac să
simți din ce în ce mai des emoția fericirii în tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu