Frică nu înseamnă respect

Am fost inspirată să scriu acest articol de un caz din viața mea cu care m-am confruntat recent. Și nu am vrut să îl las să treacă neobservat, pentru că fiecare experiență e o lecție, fiecare situație în care suntem implicați e o oportunitate de a învăța. De aceea am decis să scriu aceste idei, care mă chinuiesc de ceva vreme, pentru că precum spunea Alina Militaru (autoarea unui blog de desen, care a făcut din pasiunea ei o afacere online http://desenez.net/index.php?action=profil&user=alina%20Militaru): „Ideile sunt ca păsările cerului. Nu o să rămână o veșnicie, cocoțate pe gardul tău. O să își ia zborul pentru că sunt făcute să zboare liber până când întâlnesc pe cineva destul de nerăbdător să le aducă în realitate”. Articolul de astăzi este dedicat tuturor părinților care își cresc copiii în violență, conducându-se după motto-ul: „Frică înseamnă respect”.
„Fiți atenți la drumurile dure, pe acolo își croiesc calea cei duri” (Napoleon Hill „De la idee la bani”)
Studiile arată că 80% din problemele noastre de personalitate provin din copilărie. Nu am inventat eu, așa spun statisticile. Orice psiholog, psihoterapeut, psihiatru, neurolog, sexolog pe care îl vei consulta cu o anumită problemă te va ruga să îi povestești despre copilăria ta. Nici tu, nici eu nu ne-am născut adulți, toți am avut o copilărie, mai puțin sau mai mult fericită, toți i-am avut pe părinți ca model, indiferent de cum s-au comportat ei cu noi. De când am început procesul meu de dezvoltare personală am început să văd cu ochiul liber de unde se trag toate problemele de personalitate ale oamenilor, de unde se trag toate problemele de personalitate ale mele, ale prietenilor mei, ale rudelor.  Toate, dar absolut toate problemele noastre de personalitate își au rădăcinile în copilărie. Spune-mi cum ai fost crescut și îți voi spune de ce ești așa cum ești acum. Spune-mi ce s-a scris pe „tabula rasa” ta de mic și îți voi spune de ce suferi de anumite probleme cărora nu le găsești soluționarea de ceva vreme. Saddam Hussein, copilul crescut într-o familie în care mama era recăsătorită și umilit de tatăl vitreg, era bătut adesea cu bâta de acesta. Adolf Hitler – fiul unui tată violent care își agresa fizic soția și copilul, Iosif Stalin, unul dintre cei mai mari tirani ai secolului XX, a trăit o copilărie asemănătoare celei a lui Hitler, tatăl un bețiv îl bătea crunt în fața mamei neputincioase. Ar mai fi o mulțime de alte exemple, dar voi încheia lista aici cu speranța că acestea îți sunt suficiente pentru a înțelege la ce mă refer. Copilăria își pune amprenta pe personalitatea noastră. Violența naște violență.
Există o tendință inconștientă de a da mai departe ceea ce am primit
Ce îi determină pe părinți să își umilească copiii în halul ăsta? Ce îi determină pe oamenii de succes să își crească copiii în frică, să își trateze odraslele cu violență și agresivitate? De ce unii părinți consideră că educația este un proces redutabil? De ce se pune un semn de egal între frica și respectul copilului față de părinte? Psihologia vorbește despre tendința subconștientului de a reda mai departe ceea ce am primit în copilărie. Există un fel de aspirație de a face pe ceilalți să trăiască durerea pe care am trăit-o noi cândva. Pedepsindu-i inconștient pe cei dragi, ne eliberăm de greutatea interioară care ne apasă pe noi. Sigur, nicio mamă violentă nu va recunoaște că își pedepsește copilul voluntar pentru ceea ce a suferit ea, niciun tată bețiv nu va recunoaște că își supune copilul la teroare psihologică pentru a-l face să se simtă „în pielea” copilului care a fost el odată. Analizează cu precauție copilăria oamenilor violenți pe care îi cunoști, vei descoperi multe lucruri uimitoare. Acești oameni nu au nevoie de critici, acești oameni au cea mai mare nevoie de ajutor, pentru că cei ce te fac să suferi sunt cei care au suferit și ei, la rândul lor. Este ca un bumerang.
„Ființele lipsite de iubire se ofilesc și mor” (Sigmund Freud)
Mulți dintre noi am trăit în familii disfuncționale. Am fost lipsiți de iubire, afecțiune și atenția de care are nevoie orice copil. Cu lacrimi în ochi îți spun că empatizez copiii care cresc și se dezvoltă în astfel de familii. Oricărei plante îi este greu să crească verde și sănătoasă dacă este lipsită de căldură și lumină. Daniel Goleman, în cartea sa „Intelingența emoțională” spune că nu în zadar frica este o adevărată moștenire emoțională în evoluția omului. Și cum să nu fie așa? Când încă de mici frica ne este implantată în sânge și ne călăuzește până acolo unde îi permitem să o facă, dacă nu alegem să ne tratăm singuri de „moștenirile” copilăriei. Același Napoleon Hill scria, în opera sa cunoscută „De la idee la bani” că frica paralizează rațiunea, distruge imaginația, încrederea în sine, subminează entuziasmul, descurajează inițiativa, distruge ambiția și cheamă eșecul în orice formă posibilă. De ce să alegem frica ca cea mai eficientă modalitate de a ne educa copiii? De ce, conștientizând acest lucru, alegem să punem un semn de egal între frică și respect? Poate pentru că „Adevărul care îi eliberează pe oameni este pentru cei mai mulți dintre ei acel adevăr pe care preferă să nu-l audă”? (Herbert Agar).
„Nicio problemă nu poate fi rezolvată de la același nivel de la care a fost creată” (Enstein)
Dacă apelăm la violență înseamnă că undeva avem o gândire eronată despre cum se impune respectul față de cineva. Și, cu siguranță, violența nu este o metodă eficace de a educa. Adesea, copilul, din frică de a fi agresat, va face tot ce i se spune, se va supune întocmai, însă, va crește judecându-și părinții, visând să ajungă independent pentru a se elibera de familia disfuncțională din care face parte acum. Dar ce ne facem cu puterea subconștientului care le spune să își aleagă parteneri agresivi, asemenea părinților lor, pentru a se simți iubiți? Da, involuntar, acești copiii, dacă nu conștientizează problemele lor de personalitate cu care au fost aruncați în viață, aleg aceeași cărare cu spini prin care au călcat alături de părinții lor. Aleg parteneri violenți, creează familii ce se bazează pe suferință, durere, manipulare, dependență etc. Și, ca într-un cerc vicios, își educă copiii în același stil în care au fost educați ei. Din păcate, acești copiii nu mai reacționează decât la agresivitate, aceasta devenind un stil de viață obișnuit. De ce se întâmplă toate aceste lucruri? Și până unde pot ajunge ele? Cei care studiază psihologia știu că există patru rezervoare pe care trebuie să le încărcăm: rezervorul fizic, rezervorul mental, rezervorul emoțional și rezervorul spiritual. Un om poate avea rezervorul mental și cel emoțional plin, însă poate avea carențe în rezervorul spiritual, ceea ce îl face să accepte violența drept o armă de manipulare. J. Gilbert Holland spunea că calmul este leagănul puterii. E mai ușor să explodezi în fața copilului decât să faci un efort să îi explici calm ce este bine și ce este rău. Da, suntem prea obosiți, nu avem timp să le explicăm celor mici aceste noțiuni, lăsăm pe alții să o facă în locul nostru. Atunci mă întreb de ce să creezi un copil dacă nu ești gata să fii un creator? Copilul nu este un obiect, nu este o proprietate privată, copilul este o ființă în proces de dezvoltare, el este liber, ca orice om, să greșească, să învețe, să cadă și apoi să se ridice. Dragostea pentru copiii îi orbește pe părinți, refuzând să își controleze emoțiile, aceștia adesea confundă posesivitatea cu iubirea, încuindu-și copiii în temnițe și ascunzând cheile celulelor lor acolo unde nici ei nu le mai pot găsi peste ani...
Da, toți ne iubim părinții, și într-un final îi iertăm pentru greșelile lor, ajungem și noi părinți și sperăm ca copiii noștri să ne ierte pentru ceea ce vom scrie greșit în subconștientul lor. Dar de ce să tratăm, în loc să prevenim? De ce durerea este cea care ne împinge la schimbare? Cheia opririi lanțului violenței este lucrul asupra noastră, iertarea părinților noștri și a comportamentului lor față de noi, abia atunci vom fi siguri că noi vom proceda altfel cu copiii noștri, abia atunci vom fi conștienți să nu transmitem mai departe ceea ce ne-a făcut pe noi să suferim. Mă opresc aici cu gândurile mele, deși mai am multe de spus la acest capitol.
A ierta înseamnă a dărui. Dăruiți iubire și bucurie celor care v-au rănit.