Cât mai vrei să fii turistul încălțat cu două cizme diferite?

Suntem niște călători, niște turiști în căutarea aventurilor frumoase din viața noastră. Dar doar un turist dornic de a explora noul poate fi încântat de călătoria lui.

Citeam o revistă într-o zi și, întâmplător, am dat peste un articol foarte bun cu titlu „Post-moldovenii”, care începea cam așa: „Post-moldoveanul pre-european de astăzi este un fel de turist încălțat cu două cizme diferite: una e plină de noroi și îl ține strâns în mocirla sentimentală a Uniunii sovietice, iar cealaltă, lustruită cu valori democratice, pășește dârz pe pavajul Uniunii Europene” și momentan mi-am amintit de o discuție dintre două domnițe la care am "asistat" indirect într-un transport public.

Ei bine, povestea începe așa: o domniță (foarte tânără) cu copil în brațe o sfătuia pe alta (probabil o veche cunoștință, că nu păreau a fi prietene foarte apropiate) cum să „agațe” un bărbat care are stare materială (mai puțin conta cultura și educația presupusului „mire”).  

         

Discuția celor două mi-a atras atenția nu doar mie, ci mai multor călători ai acelui transport public în care mă aflam la momentul respectiv. Dialogul se încadra în subiectul "Metode de seducție „foarte eficiente" :). Cea cu copilul în mână o învăța pe cealaltă, considerată, de către interlocutoarea sa, mai "nepricepută" în acest domeniu, probabil  pentru că nu avea și ea un copil în brațe încă, cum să păstreze un bărbat cu „gene bune”  lângă ea, pentru a trăi alături de el tot restul vieții, fără griji și nevoi, până la adânci bătrânețe :). Dialogul suna cam așa (varianta cizelată):

-         De când nu ai mai vorbit cu Andrei?
-         Cam de vreo 2 zile că el a venit și am înțeles că vrea să plece iar „la Italia”.
-         Și te-a căutat, îți place de el?
La care domnișoara, puțin jenată de întrebare, răspunde cu jumătate de voce:
-         Da, îmi place tare, da nu știu cum să fac să îl țin lângă mine.
-         Vezi, nu-l pierde, că e un băiat bun, acum are bani, și-a luat mașină, cu el o să ai de toate și nu o să duci lipsă de nimic.

E trist, dar asta nu e unica discuție de acest gen pe care am auzit-o în viața mea și nu vreau să fiu prea critică, dar întotdeauna, în urma acestor discuții, care mi se par de-a dreptul jalnice, îmi seama cât de puțin preț pun pe ele unele femei, axându-și activitatea minții lor pe un singur lucru: cum „să țină bărbații buni” lângă ele, bărbați care să le ofere în dar viața pe care și-o doresc. 

Câte lucruri extraordinare ar putea face aceste femei în viața lor, dacă nu și-ar da toată energia, puterea și forțele pentru a "ține" bărbații în viața lor. Mă întreb oare chiar aceste femei sunt mulțumite de ele? După câte s-a dovedit din discuția lor aceste domnițe nu au fost foarte dornice de a se educa, de a profesa într-un anumit domeniu, nu au optat pentru o viață socială, pentru o carieră, nu au avut curajul să-și trăiască visurile, au fost mulțumite cu ceea ce au și acum tot ce le-a rămas este „să pună mâna pe unul cu bani”. 

E greu de crezut că după emanciparea femeii, o mare parte din ele preferă să aleagă această cale scurtă de realizare prin bărbatul din viața lor. Am încercat să "săp" mai adânc și mi-am dat seama că probabil această gândire se trage de la „strămoșii noștri sovietici” care au intoxicat femeile cu ideea că rolul lor este de a perpetua specia și de a fi gospodine excelente (nu vreau să cred că acest mod de abordare a lucrurilor a rămas valabil oarecum din timpurile antice, când femeia nu avea absolut niciun drept, era de-a dreptul proprietatea bărbatului :). 

Aceste idei au otrăvit viața bunicilor noastre, a mamelor și acum și ale noastre. Nu excludem faptul că multe dintre noi asta am văzut și la părinți, rude etc. (căci învățarea prin exemplu este cea mai eficientă formă de a învăța), care ne-au umplut mințile, încă din copilărie (anii când copilul absoarbe foarte bine orice informație) cu povești cu prinți pe cai albi, alături de care poți trăi fericită în castelul lor până când moartea ne va despărți :), aceste rețete ale fericirii ni s-au prescris încă de mici și multe femei din generația mea am fost aruncate în viață cu aceleași concepte, unele le-am urmat, altele le-am revizuit, dar diferența dintre femeile care au reușit să obțină ce și-au dorit (și avem o mulțime de astfel de exemple admirabile) și cele care încă stau la mila unui bărbat este modul de a gândi și capacitatea de a „filtra” informația primită, fie ea de la părinți, prieteni, oameni apropiați sau chiar de la străini, fiecare din noi are dreptul moral să aleagă și asta, probabil, e cel mai frumos cadou care ni se putea face.

E adevărat că în articolul pe care l-am citit eu referitor la moldovenii post-sovietici erau abordate alte probleme ale societății noastre post-sovietice (foarte actuale, de altfel), dar atunci când am auzit discuția celor două domnițe m-am gândit că și ele, din neștiință și lipsă de educație personală, se încadrează în această categorie a moldovenilor post-sovietici, pre-europeni, care nu au reușit încă să se descătușeze de conceptele cu care au trăit bunicii, rudele, poate chiar și părinții lor. Și oare ce fel de copii pot educa aceste femei, care trăiesc toată viața cu frica de a nu pierde bărbatul care le asigură existența, traiul? Aici nu pot să nu menționez cât este de important ca o femeie să fie suficient de educată înainte de a da naștere unei vieți. 

Adevărul este că unele din noi încă mai trăim cu cizma plină de noroi a Uniunii sovietice, dar întotdeauna e prea devreme să renunțăm la noi (cum zicea un bun prieten de-al meu), este în puterea noastră să renunțăm la aceste stereotipuri și să trăim frumos călătoria vieții noastre.