Nu te mai ascunde în spatele vârstei, fii autentic mereu

Întotdeauna mi-a plăcut să privesc lumea dincolo de aparențe. Am fost mereu curioasă să văd ce se ascunde în spatele fețelor fericite ale oamenilor de succes, ce se ascunde în spatele zâmbetului larg al mamelor, care afirmă, cu voce fermă, că se simt extrem de fericite, în ciuda lipsei unei vieți sociale și a împlinirii profesionale. 

M-am întrebat mereu de ce oamenii nu au curajul să fie sinceri cu ei, când intuiția le spune că pot fi mai mult decât ceea ce sunt astăzi.

Știi ce mă uimește? Că ne grăbim să trăim, pentru că: „Există un timp anume pentru fiecare lucru în viață”, așa cum ni s-a spus încă de pe băncile școlii. Ne grăbim să devenim soții, soți, înainte să știm de simțul responsabilității întemeierii unei familii, ne grăbim să dăm naștere și să formăm alți omuleți, înainte de a ne fi format noi ca personalități. Ne grăbim să..., ne grăbim să..., pentru că ăsta e glasul societății care ne răsună în urechi și ne spune că „Este timpul..., nu rămâne în urmă!”

Ce este de fapt noțiunea de vârstă? De ce pe unii oameni îi supără când sunt întrebați de vârsta lor și de ce se pune așa accent pe acest concept în lumea noastră? 

 Mi se pare absurd că ne irosim energia numărându-ne anii, considerându-ne prea bătrâni, prea tineri, prea nu știu cum pentru a face ceva constructiv cu viața noastră, astfel nu trăim niciodată „momentul potrivit” pentru a ne îndeplini dorințele arzătoare, din două motive: sau este prea târziu sau e prea devreme.

Oare unde sunt legile care spun că la 22 de ani trebuie să fii căsătorită, la 23 să devii mamă, la 30 să fii om de afaceri etc.? Așa am fost crescuți cu conceptul de „Totul la timpul lui”, și așa continuăm să trăim sabotându-ne, limitându-ne mintea la expresiile: „E prea târziu, nu am să mai fac niciodată la 30 ceea ce nu am făcut la 20”. Serios? 

Mă întreb cine te poate penaliza că la 30 de ani ți-ai îndeplinit visul de a cânta la pian? Cine te poate pedepsi că ai devenit mamă la 35 de ani și nu la 22, așa cum ți s-a făcut scenariul de cei ce te înconjoară? Ce se poate întâmpla dacă ai descoperit că vocația ta este pictura și ai început să pictezi la 70 de ani? 

„Grandma Moses”, pe numele ei adevărat Anna Mary Robertson, a început să picteze la 76 de ani și a devenit celebră. A mai trăit încă 25 de ani pentru a vedea cum tablourile ei au ajuns să fie vândute cu peste 10.000$, în condițiile în care prețul inițial fusese de 3$.

 Horia Brenciu, artist român, care și-a descoperit talentul de a cânta după 30 de ani, a devenit tătic după 40 de ani.

 Ted Williams – un  cerșetor – ajuns în acea stare din cauza alcoolului și drogurilor, a devenit celebru la 54 de ani, datorită vocii sale extraordinare de radio. Astăzi are colaborări cu nume mare ale showbizul-ui american.

Câte alte exemple vrei să auzi pentru a te convinge?

„Omul nu-și numără anii decât atunci când nu are altceva de făcut” (Ralph Waldo Emerson)

Am fost de multe întrebată câți ani am și această întrebare nu m-a deranjat niciodată, pentru că, consider, nu este o rușine să îți spui vârsta. Mi s-a spus adesea că par mai tânără, adesea – mai matură. Nu e treaba mea cum mă văd alții, treaba mea e cum mă văd eu. Reacțiile pe care le-am considerat cele mai blazate au fost acelea de genul: „Vai, și cum, la 22 de ani nu ai verighetă pe deget?”, „Nu crezi că ar fi deja timpul să te căsătorești, să întemeiezi o familie, să faci un copil?”, „Pai și dacă deja ai finisat studiile și ești angajată, ce mai aștepți?”. 

Întotdeauna am rămas surprinsă de limitele pe care și le pun oamenii în mintea lor. „Mintea nu cunoaște alte frontiere decât cele pe care le stabilim noi înșine”, spune Napoleon Hill, în celebra sa carte „De la idee la bani”. 

 Oare viața să se rezume doar la a face o facultate, a te căsători, a avea un job bun, a face un copil și a-ți cumpăra o mașină? În plus, de unde ideea că dacă ai terminat o facultate înseamnă că ți-ai îndeplinit „datoria” de a studia și după ce te vezi cu diploma în mână nu mai ai dreptul să studiezi, am înțeles corect? 

Omul toată viața învață și dacă omul își dorește să mai facă o facultate sau să facă un masterat, sunt sigură că nu o face de dragul de a fi mereu student, ci pentru că este pasionat de meseria lui. Și până la urmă, nu este necesar să treci prin toate nivelele unei universități (licență, masterat, doctorat, postdoctorat) pentru a te putea bucura de pasiunea ta, de știința care există. Informația nu mai este un obstacol demult. 

Există oameni care și-au descoperit vocația și trăiesc din ea, fără a avea diplome universitare, fără a fi conferențiari sau doctori în anumite domenii. Oameni care și-au creat viața fără studii formale, în detrimentul sistemului de învățământ. Și un astfel de exemplu este Anthony Robins – coacher american, autor de cărți motivaționale, care și-a dedicat o mare parte a vieții pentru a ajuta oamenii să iasă din închisorile lor mentale. 

Și Steve Jobs, menționa, într-unul din interviurile acordate, că:

„Ca să fii cu adevărat de succes trebuie să ai pasiune. Pentru că oamenii care nu au pasiune în ceea ce fac, au toate motivele logice ca să renunțe pe parcurs. Trebuie să fii un pic nebun ca să reușești și singura „nebunie constructivă” se numește pasiune”.

Astea sunt sfaturile oamenilor de succes, de ce să ne pierdem energia luându-i ca exemplu pe cei mediocri, care nu au făcut altceva decât să termine o facultate, să se căsătorească, să facă un copil, să își cumpere o casă în rate și o mașină? Și cum rămâne cu ei, cu pasiunile, cu vocația lor? Un copil e o minune, dar...

Cu ce se va mândri copilul tău prietenilor lui?

Ce model vei fi pentru omulețul care va încerca să te emite în tot ce faci?

Ce ai făcut ca să faci lumea mai bună? 

Cu ce ai contribuit tu? 

Te simți valoros/oasă pentru cei din jur? 

Dacă asta înseamnă fericire pentru tine, atunci nimeni nu se poate pune în calea ta de a o obține. Eu zic doar că fiecare avem momente în care trebuie să ne revizuim concepțiile de viață. 

A fi încăpățânat nu înseamnă neapărat a te îndrepta spre succes. Este extraordinar că ai o părere despre orice se întâmplă în jurul tău, dar dacă un anumit domeniu din viața ta este praf, atunci, cu siguranță, undeva ai o gândire greșită despre acel domeniu și această gândire încă trăiește în subconștientul tău, împiedicându-te să crești. Și tu știi mai bine decât oricine care este acel domeniu din viața ta, așa cum îmi cunosc și eu rezervoarele ce trebuie umplute. 

Aș vrea să vorbim despre fericire puțin. Zilele astea am citit un articol minunat, scris de psihologul român Pera Novacovici, un excepțional generator de idei.

Fiind și eu un înverșunat căutător al fericirii permanente, am făcut un chill out în urma acestui articol, pentru că, incontestabil, m-a dat peste cap. Uite cum abordează Pera subiectul fericire:

„Fericirea este o emoție de moment, pe care o simțim din când în când și este o mare greșeală să căutăm să fim fericiți tot timpul, pentru că nu suntem capabili, din punct de vedere biologic, să simțim o emoție tot timpul.

În schimb, dacă ne propunem să fim împliniți, acea împlinire va veni când viața noastră va fi aliniată perfect din punct de vedere fizic, emoțional, psihologic, social, spiritual și material. Atunci emoțiile bune se vor amplifica, iar cele negative se vor diminua. Aceasta este forța împlinirii sufletești în viață”.

„Wow, mi-am spus, este minunat ceea ce am citit, uneori câteva rânduri îți pot schimba tot cursul vieții”. 

Acum înțelegi cât de importantă este atitudinea noastră despre orice lucru din viața noastră? Oare nu toți fugim după fericire? Vrem să o prindem, să o păstrăm în colivie, să fie mereu alături de noi. Dar ce-ar fi dacă am tinde să fim împliniți, oare nu am avea și mai multe momente de fericire în calea spre împlinire? Sigur, omul împlinit este omul echilibrat, așa cum menționează și Pera, în toate aspectele vieții lui.

Și, om frumos, nu-ți mai număra anii, numără-ți realizările care te duc spre împlinire și, de ce nu, care te fac să simți din ce în ce mai des emoția fericirii în tine.

                

Descoperă limbajul tău de iubire și nu te mai jertfi pe altarul suferinței

După subiectul precedent de pe blogul meu referitor la cauzele care îi determină pe părinți să își crească copiii în violență, astăzi, încercând să fac o conexiune în mintea mea între copilărie și felul în care ne comportăm mai târziu cu partenerii noștri de viață, am decis să scriu despre limbajele iubirii, pe care puțini le cunosc, subiectul care mi s-a părut și mie foarte interesant atunci când l-am descoperit. Aici nu pot să mă abțin să fac o mică paranteză și să afirm încă o dată că psihologia este o știință minunată, căreia, dacă îi rămâi fidel îți poate schimba tot cursul vieții. 

Ai să mă crezi sau nu, dar după ce am aflat care sunt cele cinci limbaje ale iubirii, mi-a fost ușor să fac o radiografie a relațiilor mele precedente și parcă, ca printr-un farmec, am descoperit toate cauzele care nu le-am înțeles odată, în urma despărțirilor, din viața mea. Astfel, ajungem să ne despărțim de oameni dragi iubindu-i, ajungem să alegem suferința ca cel mai fidel prieten în relațiilor noastre, și totul din... neștiință. 

Bine, eu zic să trecem la subiect, tu ce zici, ești pregătit? Așează-te comod pentru că vei avea, cu siguranță, o revelație (așa cum am avut eu) în urma lecturării acestui articol.

"Cel care a ales să iubească va găsi căile adecvate pentru a-și exprima această alegere în fiecare zi" (Gary Chapman, autorul cărții "Cinci limbaje ale iubirii")

După cum ți-am mai spus, copilăria își pună amprenta pe existența noastră. Deschide cartea de amintiri a copilăriei tale și fă o călătorie imaginară în ea.

În urma căror comportamente ale părinților tăi (sau a celor cu care ai petrecut mai mult timp) te simțeai iubit?

Ce ți-a lipsit în copilăria ta pentru a te simți iubit?

Psihologia recunoaște cinci limbaje în care oamenii își exprimă iubirea:

-         Servicii prestate

-         Cuvinte

-         Cadouri

-         Timp petrecut împreună

-         Mângâierile fizice

Ai putea spune acum care este limbajul tău de exprimare a iubirii? 

Cât de des ai căutat în relațiile tale limbajul de afecțiune cu care ai fost hrănit în copilărie și te-ai simțit frustrat că nu l-ai găsit?

Acum îți dai seama că chiar și iubirea (unul dintre cele mai căutate subiecte) este diferită pentru toți? Acum înțelegi că partenerul tău poate avea alt limbaj de iubire, diferit de al tău, pentru că el a crescut într-o altă familie, în care iubirea se exprima într-un alt mod? După ce am aflat și eu toate aceste limbaje am avut un "Aha moment", cum obișnuiesc să spună psihologii americani: "Iată de ce adesea femeile se plâng că "i-am dat ce am avut mai bun în mine, iar el nu a apreciat". Păi cum poți citi romane de dragoste trei ore pe zi, dacă tu adori cărțile SF? Oare cât timp te vei putea impune să citești ceea ce ție nu ți se pare util? Așa e și cu iubirea, de ce să dăm celui de lângă noi ceea ce nu-i folosește lui? 

"Dacă există un lucru pe care-l poţi dori întotdeauna şi obţine uneori, acesta este afecţiunea umană" (Albert Camus)

Să îți spun cum stă treaba cu afecțiunea. Toți avem nevoie de afecțiune, J. B. Watson – un behaviorist al secolului XX – afirma că lipsa de afecțiune duce la crearea a grave probleme de personalitate a oricărei ființe. Ei bine, că tot a venit momentul adevărului, lasă-mă să îți povestesc cum am ajuns eu să cerșesc iubirea în stilul meu de la partenerii pe care i-am avut :).

Am crescut fără tată, iar asta a determinat-o pe mama mea să fie supraprotectoare cu mine. Am fost răsfățată de mică, am fost obișnuită să fiu lăudată atunci când meritam, să fiu cocolită, să aud cuvinte frumoase la adresa mea, eram fetița mamei, cea mai drăgălașă și micuță :). 

Abia la vârsta de 15 ani mi-am cunoscut tatăl (un om al cuvintelor: scriitor, jurnalist, scenarist), însă, el, spre deosebire de mama mea nu m-a răsfățat niciodată, știam că cuvintele frumoase la el trebuiau meritate, de aceea munceam din greu pentru a merita un cuvânt de laudă din partea lui, el nu arunca cuvintele, pentru el cuvintele ele valoroase! Deci, am crescut cu setea de cuvinte :). 

Și, surpriză, când viața mi-a dat bilet de călătorie singură prin lume, fără mama și tata de mânuță, am început să caut, involuntar, cuvinte frumoase din partea celor care mă înconjurau. Nu știu dacă am fost vreodată rănită mai rău decât de un cuvânt urât la adresa mea! Am crescut în cuvinte, am trăit în cuvinte, am crezut în cuvinte și cred în continuare. Așa am ajuns să caut și în relațiile mele de iubire... cuvinte! Nu știam despre limbajele iubirii, ajunsesem o cerșetoare, aveam nevoie să mi se spună cuvinte frumoase pentru a duce mai departe tradiția familiei mele. Dar nimeni nu mi-a spus atunci că dacă un bărbat nu îți spune cuvinte mari nu înseamnă că nu te iubește. Nu avem toți același limbaj de iubire, suntem diferiți, iubim diferit, gândim și acționăm diferit și plus la toate mai avem și moștenirile copilăriei, pe care le luăm cu noi oriunde... 

Așa am ajuns, ca până să încep procesul de dezvoltare personală, să fiu nefericită în relațiile mele, fără să înțeleg de ce, să mă despart de parteneri fără a avea argumente clare și certe, știam doar că asta trebuie să fac, pentru că nicio relație nu-mi aducea satisfacție. Deci, pentru mine afecțiunea se măsura în cuvinte și eram gata să renunț la oricine mă lipsea de acest deliciu :). Îți dai seama cât de mult ne sabotează neștiința? Îți dai seama cât de limitați am fi în gândire dacă nu am citi, nu am tinde mereu și mereu să fim mai buni azi decât am fost ieri? 

Atenție: afecțiunea poate crea dependență!

Recent am citit un studiu care m-a marcat. Puțini dintre noi știu că hormonul atașamentului, numit oxitocină, creează dependență, în special la femei. Studiile asupra creierului uman afirmă că atunci când doi oameni se țin în brațe în creierul lor se emană oxitocină, acel hormon al afecțiunii care face ca oamenii să fie mai legați unul de altul. Dar cel mai interesant este că acest hormon, în timpul orgasmului, inundă la propriu creierul femeii, ceea ce o face să se simtă dependentă de partenerul ei. Apoi acesteia îi este mai greu să intre în sevraj. Asta explică multe lucruri, după părerea mea, referitoare la unele relații de cuplu, în care se angajează femeile și la care nu vor să renunțe, chiar de sunt nefericite. Și vai, avem o mulțime de astfel de exemple. Păcat că ne lăsăm prinși în capcana propriei noastre naturi omenești.

Să revenim la limbajele de iubire. După cum știi (pentru că ești un om inteligent :)) doi oameni stau împreună atâta timp cât sunt dispuși să se descopere unul pe altul, dacă nu avem ce descoperi lângă cel de alături ne facem valiza și plecam mai departe. 

Dacă oamenii se învinovățesc neîncetat, se acuză de lipsă de afecțiune și nu mișcă un deget pentru a îmbunătăți relația lor, atunci mă întreb de ce se mai chinuie unul pe altul și nu își văd de drumurile lor? Obișnuiesc să nu stau acolo unde nu este loc de mai bine, obișnuiesc să nu îmi pierd timpul cu oameni care așteaptă minuni pentru a le schimba viața, relațiile, situația financiară etc. Ești de acord cu mine, mă crezi pe cuvânt când îți spun că timpul în viață oricui este limitat și este mult prea prețios pentru a sta acolo unde suntem nevoiți să ne punem prea multe măști pentru a fi pe placul altora? Dacă ești și tu din tabăra mea, a celor care vor să fie din ce în ce mai buni prin ceea ce fac, atunci hai să descoperim împreună dacă relația ta actuală se bazează pe colaborare reciprocă.

Care este limbajul tău de iubire? (Dacă îți este greu să îl identifici, atunci îți anexez un chestionar care te va ajuta să îl stabilești http://www.5lovelanguages.com/)

Care este limbajul de iubire al partenerului/partenerei tăi/tale?

Cât de des o/îl iubești în limbajul ei/lui de iubire? Cât de des o face el/ea?

Sper că aceste întrebări te-au pus pus pe gânduri și te-ai gândit deja cum să elaborezi, împreună cu cel/cea care îți face existența mai frumoasă, un plan de acțiune a funcționării eficiente a relației voastre. Conștientizarea unei probleme este primul pas spre soluționarea ei. 

După ce vei însuși aceste limbaje, îți va fi mult mai ușor nu doar în relația ta actuală (sau viitoarele relații) de cuplu, ci și în colaborarea cu ceilalți din jurul tău. Dar nu uita, om prețios, că cea mai importantă colaborarea este cea cu tine însuți, tu ești cheia succesului, prosperității, fericirii și împlinirii în viața pe care o trăiești. Tu ești cea mai scumpă achiziție pe care o ai și ai avut-o vreodată!