Înainte de a fi salvatorul altora, fii salvatorul tău

O bună parte din viața noastră o dedicăm altora, la propriu.

E minunat să îl poți ajuta pe cel de lângă tine, să îi înfrumusețezi existența prin valoarea ce o oferi, adesea, însă, se trezesc în noi prea devreme „salvatori” care, înainte de a se salva pe ei de la înec, îi aruncă colacul de salvare celui de alături, definind greșit acest gest drept „generozitate”. 

Cât de mult ne păcălim ne dăm seama abia în momentul în care ne simțim lipsiți de energie pentru a duce la bun sfârșit proiectele noastre. Atunci este timpul să ne întrebăm cum se face că înainte de a ne umple rezervoarele noastre, le umplem pe ale altora, dându-ne și ultima resursă din cele personale. 

Întotdeauna mi-a plăcut să dăruiesc și când spun „să dăruiesc” nu mă refer neapărat la lucruri materiale. 

Niciodată nu am dăruit căldură, dragoste sau orice altceva cu scopul de a primi ceva în schimb. Am făcut-o pentru că asta m-a făcut fericită.

Îmi aduc aminte și acum că în copilăria mea mama ne cumpăra adesea dulciuri, iar eu cu fratele meu, ca orice copii, le savuram cu mare plăcere. Obișnuiam să păstrez undeva ascunse de fiecare dată ceva dulciuri pentru a-i face o surpriză fratelui meu mai târziu, după ce acestea se terminau :).

Eram un copil, nu știam de ce o fac, știu doar că motivația mea cea mai puternică era zâmbetul și fața plină de recunoștință pe care era să o văd mai târziu la fratele meu. 

De asta ador copiii, pentru că sunt cele mai sincere creaturi de pe pământul ăsta. Și pentru că iubirea lor față de viață și față de cei din jur este cu adevărat pură.

Cineva spunea că adevărata dragoste este atunci când dăruiești fără să aștepți nimic în schimb.

 

Așa e. Cu timpul, însă, fără să ne dăm seama, lumea în care trăim ne cam schimbă această viziune a sincerității și adesea relațiile noastre cu cei din jur ajung a fi un troc - îți dau dacă îmi dai.

Am uitat cum e să iubim necondiționat, am uitat cum e să oferim fără a aștepta nimic în schimb, dar nu am uitat cum să învinuim pe toți cei ce ne înconjoară de lipsă de atenție, lipsă de afecțiune, nesinceritate etc.

Ne este mai ușor să proiectăm vina asupra celui de alături, în loc să îl vedem pe acesta ca o reflecție a oglinzii personalității noastre.

Madonna spunea atât de frumos în unul din concertele sale: „De fiecare dată când întorci degetul să arăți spre cineva, întoarce degetul în direcția ta și arată spre tine, pentru că singurul tău dușman ești tu”.

Dar fiindcă iar am făcut o introducere mai lungă decât mi-am plănuit :), vreau să revin la subiect. La începutul articolului menționam că este o iluzie a fericirii să ne angajăm într-o „misiune de salvare” a celorlați atâta timp cât noi suntem goi și nu suntem împliniți cu noi înșine.

Așa cum spunea și excelenta scriitoare Andreea Papp: „Nu există relații împlinite până ce nu există o viață împlinită cu tine”.

Mi se pare că uneori abordăm greșit noțiunea de egoism. Și în loc să privim egoismul ca pe o calitate absolut necesară a personalității noastre, noi privim egoismul ca pe cea mai rea caracteristică a unei ființe umane.

Am cunoscut mulți oameni „non-egoiști” în viața mea și crede-mă, nu îi invidiez pentru starea lor interioară în care se află la onorabila lor vârstă. 

Am spus întotdeauna că aparențele înșală și nu am crezut niciodată că cineva se poate considera un om împlinit atâta timp cât realizările lui se proiectează pe partenerul alături de care trăiește, pe copiii, care își aleg drumul lor, sau pe oricine altcineva în afară de persoana lui. 

Așa se explică cazurile în care copiii sunt impuși să facă ceea ce nu le place, să practice profesii alese cu mintea părinților, fără a ține cont de pasiuni, talente și abilități ale copiilor. Pentru că părinții se cramponează de cei cărora le-au dat viața ca de ultima șansă de a-și trăi visurile.

Nu crezi? Statisticile spun că 85% din populație nu își iubește jobul. Îți dai seamă că doar 15% din populație a avut curajul să își urmeze drumul de a trăi din pasiune? Și încă o dată spun că neștiința este cea care ne sabotează viața noastră și a celor de alături. 

Nimeni nu le-a spus părinților că rolul unui părinte nu este acela de a forța copilul să devină ceea ce își dorește el să fie, treaba părinților este să își călăuzească copiii pe drumul pe care aceștia și-i aleg, prin ceea ce simt. Niciun copil nu vine pe lume să satisfacă nevoile neîndeplinite ale părinților lui.

Te mai stingherește cuvântul egoism? 

Privește în jurul tău, sunt sigură că vei găsi exemple destule de oameni „non-egoiști”, care s-au dedicat toată viața celor din jur. Și-au ambalat frumos sufletul într-o cutiuță, i-au pus o fundiță și i l-au dat în dar partenerilor de viață, copiilor, prietenilor etc. Au uitat de ei complet. Acești oameni, cu părere de rău, nu și-au aparținut niciodată.

De aceea te îndemn să ai o abordare corectă a cuvântului egoism și să nu ignori faptul că fiecare din noi este dator, pentru el, să fie egoist în măsura necesară pentru a-și proiecta realitatea dorită. 

Nu mi-e frică de cuvântul acesta, de aceea nu vreau să îl înlocuiesc cu niciunul altul, pentru că este cel mai potrivit pentru mesajul acestui articol.

Thomas Leonard definea egoismul ca pe o stare în care te afli atunci când faci ce e mai bine pentru tine.

Eu zic că e greu să învățăm să fim egoiști. Învățăm această lecție valoroasă doar atunci când viața ne dă un șut și ne lasă față-n față cu noi și cu văicărelile noastre. 

Ne este mai ușor să îndeplinim promisiunile făcute altora decât cele făcute nouă înșine. 

Ne este mai ușor să contribuim la îndeplinirea visurilor altora, decât la îndeplinirea visurilor noastre.

De ce? Nu te-ai întrebat niciodată?

De ce ești frustrat/ă că nu apuci să faci nimic pentru visul tău de ceva timp?

Cum se face că întotdeauna găsești timp pentru alții și niciodată pentru tine? De ce?

De ce te bucuri atât de mult de realizarea planului prietenei de-o viață și te întristezi când îți amintești de tine? 

Ce te-a împiedicat să te bucuri și de tine?

        Metoda instrospecției este una dintre cele mai vechi metode din psihologie și una dintre cele mai eficiente aș spune. Așa că nu înceta să te întrebi, uneori răspunsurile pe care ți le dai singur sunt cele mai utile soluții la situațiile de criză în care te afli. 

        Rene Descartes spunea în lucrarea sa „Reguli pentru conducerea spiritului” că „Introspecția permite nu numai să ne cunoaștem ci să și ne conducem bine pentru a descoperi adevăruri care deseori le ignorăm”. 

       Acum înțelegi care e rolul întrebărilor pe care ți le adresez mereu în articolele mele? 

         Fii un om curios, nu înceta să te întrebi, nu-ți fie frică de răspunsurile pe care le vei primi de la tine și te vor uimi adesea.

Fiecare om are perioade de singurătate și cu cât mai mult le evită, cu atât mai multe întrebări se adună. Când vei reuși să îți dai un răspuns dacă întotdeauna fugi de tine?

Mie mi-a fost frică de singurătate o bună parte din viața mea, am căutat noi relații de iubire, noi relații de prietenie, oameni care să mă înconjoare, petreceri amețitoare etc. Până când viața mi-a dat un șut, m-a închis într-o cutiuță și m-a lăsat față în față cu mine. M-am uitat în oglindă, am zis că nu știu cine sunt și am încercat să evadez, dar ușa era încuiată, iar cheia era în mine. 

Mi-am dat seama că nu mai exista nimeni acolo în afară de mine și nu am avut altă opțiune decât să căut cheia, adică puterea din mine.

Așa se întâmplă când rămânem singuri, față în față cu noi. Singurătatea este cea mai mare frică a noastră, pentru că doar când suntem singuri ne răsună în urechi vocea noastră interioară.

Dacă ai trăit toată viața contribuind doar la ducerea la bun sfârșit a planurilor altora, acum e timpul pentru tine. Abia atunci când vei avea de unde dărui, te vei putea bucura de fețele zâmbitoare și pline de recunoștință ale oamenilor (așa cum mă bucuram eu când îi dădeam dulciuri fratelui meu în copilărie) :). 

Lasă-mă să închei acest articol citându-l pe minunatul Pera Novacovici, un om cu rezervoarele pline, care dăruiește din ceea ce a reușit să acumuleze, după o perioadă importantă de „egoism” din viața lui :):

„Când ești mic și neînsemnat, nu prea ai multe de oferit. Generozitatea ta, deși e plină de bunăvoință, nu ajută foarte mult lumea din jur.

Dacă ai avea putere și viziune să devii egoist, să te apuci de săpături în propria ființă, pentru a-ți scoate comorile la suprafață, atunci cu adevărat generozitatea ta ar schimba lumea”

Nu te mai ascunde în spatele vârstei, fii autentic mereu

Întotdeauna mi-a plăcut să privesc lumea dincolo de aparențe. Am fost mereu curioasă să văd ce se ascunde în spatele fețelor fericite ale oamenilor de succes, ce se ascunde în spatele zâmbetului larg al mamelor, care afirmă, cu voce fermă, că se simt extrem de fericite, în ciuda lipsei unei vieți sociale și a împlinirii profesionale. 

M-am întrebat mereu de ce oamenii nu au curajul să fie sinceri cu ei, când intuiția le spune că pot fi mai mult decât ceea ce sunt astăzi.

Știi ce mă uimește? Că ne grăbim să trăim, pentru că: „Există un timp anume pentru fiecare lucru în viață”, așa cum ni s-a spus încă de pe băncile școlii. Ne grăbim să devenim soții, soți, înainte să știm de simțul responsabilității întemeierii unei familii, ne grăbim să dăm naștere și să formăm alți omuleți, înainte de a ne fi format noi ca personalități. Ne grăbim să..., ne grăbim să..., pentru că ăsta e glasul societății care ne răsună în urechi și ne spune că „Este timpul..., nu rămâne în urmă!”

Ce este de fapt noțiunea de vârstă? De ce pe unii oameni îi supără când sunt întrebați de vârsta lor și de ce se pune așa accent pe acest concept în lumea noastră? 

 Mi se pare absurd că ne irosim energia numărându-ne anii, considerându-ne prea bătrâni, prea tineri, prea nu știu cum pentru a face ceva constructiv cu viața noastră, astfel nu trăim niciodată „momentul potrivit” pentru a ne îndeplini dorințele arzătoare, din două motive: sau este prea târziu sau e prea devreme.

Oare unde sunt legile care spun că la 22 de ani trebuie să fii căsătorită, la 23 să devii mamă, la 30 să fii om de afaceri etc.? Așa am fost crescuți cu conceptul de „Totul la timpul lui”, și așa continuăm să trăim sabotându-ne, limitându-ne mintea la expresiile: „E prea târziu, nu am să mai fac niciodată la 30 ceea ce nu am făcut la 20”. Serios? 

Mă întreb cine te poate penaliza că la 30 de ani ți-ai îndeplinit visul de a cânta la pian? Cine te poate pedepsi că ai devenit mamă la 35 de ani și nu la 22, așa cum ți s-a făcut scenariul de cei ce te înconjoară? Ce se poate întâmpla dacă ai descoperit că vocația ta este pictura și ai început să pictezi la 70 de ani? 

„Grandma Moses”, pe numele ei adevărat Anna Mary Robertson, a început să picteze la 76 de ani și a devenit celebră. A mai trăit încă 25 de ani pentru a vedea cum tablourile ei au ajuns să fie vândute cu peste 10.000$, în condițiile în care prețul inițial fusese de 3$.

 Horia Brenciu, artist român, care și-a descoperit talentul de a cânta după 30 de ani, a devenit tătic după 40 de ani.

 Ted Williams – un  cerșetor – ajuns în acea stare din cauza alcoolului și drogurilor, a devenit celebru la 54 de ani, datorită vocii sale extraordinare de radio. Astăzi are colaborări cu nume mare ale showbizul-ui american.

Câte alte exemple vrei să auzi pentru a te convinge?

„Omul nu-și numără anii decât atunci când nu are altceva de făcut” (Ralph Waldo Emerson)

Am fost de multe întrebată câți ani am și această întrebare nu m-a deranjat niciodată, pentru că, consider, nu este o rușine să îți spui vârsta. Mi s-a spus adesea că par mai tânără, adesea – mai matură. Nu e treaba mea cum mă văd alții, treaba mea e cum mă văd eu. Reacțiile pe care le-am considerat cele mai blazate au fost acelea de genul: „Vai, și cum, la 22 de ani nu ai verighetă pe deget?”, „Nu crezi că ar fi deja timpul să te căsătorești, să întemeiezi o familie, să faci un copil?”, „Pai și dacă deja ai finisat studiile și ești angajată, ce mai aștepți?”. 

Întotdeauna am rămas surprinsă de limitele pe care și le pun oamenii în mintea lor. „Mintea nu cunoaște alte frontiere decât cele pe care le stabilim noi înșine”, spune Napoleon Hill, în celebra sa carte „De la idee la bani”. 

 Oare viața să se rezume doar la a face o facultate, a te căsători, a avea un job bun, a face un copil și a-ți cumpăra o mașină? În plus, de unde ideea că dacă ai terminat o facultate înseamnă că ți-ai îndeplinit „datoria” de a studia și după ce te vezi cu diploma în mână nu mai ai dreptul să studiezi, am înțeles corect? 

Omul toată viața învață și dacă omul își dorește să mai facă o facultate sau să facă un masterat, sunt sigură că nu o face de dragul de a fi mereu student, ci pentru că este pasionat de meseria lui. Și până la urmă, nu este necesar să treci prin toate nivelele unei universități (licență, masterat, doctorat, postdoctorat) pentru a te putea bucura de pasiunea ta, de știința care există. Informația nu mai este un obstacol demult. 

Există oameni care și-au descoperit vocația și trăiesc din ea, fără a avea diplome universitare, fără a fi conferențiari sau doctori în anumite domenii. Oameni care și-au creat viața fără studii formale, în detrimentul sistemului de învățământ. Și un astfel de exemplu este Anthony Robins – coacher american, autor de cărți motivaționale, care și-a dedicat o mare parte a vieții pentru a ajuta oamenii să iasă din închisorile lor mentale. 

Și Steve Jobs, menționa, într-unul din interviurile acordate, că:

„Ca să fii cu adevărat de succes trebuie să ai pasiune. Pentru că oamenii care nu au pasiune în ceea ce fac, au toate motivele logice ca să renunțe pe parcurs. Trebuie să fii un pic nebun ca să reușești și singura „nebunie constructivă” se numește pasiune”.

Astea sunt sfaturile oamenilor de succes, de ce să ne pierdem energia luându-i ca exemplu pe cei mediocri, care nu au făcut altceva decât să termine o facultate, să se căsătorească, să facă un copil, să își cumpere o casă în rate și o mașină? Și cum rămâne cu ei, cu pasiunile, cu vocația lor? Un copil e o minune, dar...

Cu ce se va mândri copilul tău prietenilor lui?

Ce model vei fi pentru omulețul care va încerca să te emite în tot ce faci?

Ce ai făcut ca să faci lumea mai bună? 

Cu ce ai contribuit tu? 

Te simți valoros/oasă pentru cei din jur? 

Dacă asta înseamnă fericire pentru tine, atunci nimeni nu se poate pune în calea ta de a o obține. Eu zic doar că fiecare avem momente în care trebuie să ne revizuim concepțiile de viață. 

A fi încăpățânat nu înseamnă neapărat a te îndrepta spre succes. Este extraordinar că ai o părere despre orice se întâmplă în jurul tău, dar dacă un anumit domeniu din viața ta este praf, atunci, cu siguranță, undeva ai o gândire greșită despre acel domeniu și această gândire încă trăiește în subconștientul tău, împiedicându-te să crești. Și tu știi mai bine decât oricine care este acel domeniu din viața ta, așa cum îmi cunosc și eu rezervoarele ce trebuie umplute. 

Aș vrea să vorbim despre fericire puțin. Zilele astea am citit un articol minunat, scris de psihologul român Pera Novacovici, un excepțional generator de idei.

Fiind și eu un înverșunat căutător al fericirii permanente, am făcut un chill out în urma acestui articol, pentru că, incontestabil, m-a dat peste cap. Uite cum abordează Pera subiectul fericire:

„Fericirea este o emoție de moment, pe care o simțim din când în când și este o mare greșeală să căutăm să fim fericiți tot timpul, pentru că nu suntem capabili, din punct de vedere biologic, să simțim o emoție tot timpul.

În schimb, dacă ne propunem să fim împliniți, acea împlinire va veni când viața noastră va fi aliniată perfect din punct de vedere fizic, emoțional, psihologic, social, spiritual și material. Atunci emoțiile bune se vor amplifica, iar cele negative se vor diminua. Aceasta este forța împlinirii sufletești în viață”.

„Wow, mi-am spus, este minunat ceea ce am citit, uneori câteva rânduri îți pot schimba tot cursul vieții”. 

Acum înțelegi cât de importantă este atitudinea noastră despre orice lucru din viața noastră? Oare nu toți fugim după fericire? Vrem să o prindem, să o păstrăm în colivie, să fie mereu alături de noi. Dar ce-ar fi dacă am tinde să fim împliniți, oare nu am avea și mai multe momente de fericire în calea spre împlinire? Sigur, omul împlinit este omul echilibrat, așa cum menționează și Pera, în toate aspectele vieții lui.

Și, om frumos, nu-ți mai număra anii, numără-ți realizările care te duc spre împlinire și, de ce nu, care te fac să simți din ce în ce mai des emoția fericirii în tine.