Descoperă limbajul tău de iubire și nu te mai jertfi pe altarul suferinței

După subiectul precedent de pe blogul meu referitor la cauzele care îi determină pe părinți să își crească copiii în violență, astăzi, încercând să fac o conexiune în mintea mea între copilărie și felul în care ne comportăm mai târziu cu partenerii noștri de viață, am decis să scriu despre limbajele iubirii, pe care puțini le cunosc, subiectul care mi s-a părut și mie foarte interesant atunci când l-am descoperit. Aici nu pot să mă abțin să fac o mică paranteză și să afirm încă o dată că psihologia este o știință minunată, căreia, dacă îi rămâi fidel îți poate schimba tot cursul vieții. 

Ai să mă crezi sau nu, dar după ce am aflat care sunt cele cinci limbaje ale iubirii, mi-a fost ușor să fac o radiografie a relațiilor mele precedente și parcă, ca printr-un farmec, am descoperit toate cauzele care nu le-am înțeles odată, în urma despărțirilor, din viața mea. Astfel, ajungem să ne despărțim de oameni dragi iubindu-i, ajungem să alegem suferința ca cel mai fidel prieten în relațiilor noastre, și totul din... neștiință. 

Bine, eu zic să trecem la subiect, tu ce zici, ești pregătit? Așează-te comod pentru că vei avea, cu siguranță, o revelație (așa cum am avut eu) în urma lecturării acestui articol.

"Cel care a ales să iubească va găsi căile adecvate pentru a-și exprima această alegere în fiecare zi" (Gary Chapman, autorul cărții "Cinci limbaje ale iubirii")

După cum ți-am mai spus, copilăria își pună amprenta pe existența noastră. Deschide cartea de amintiri a copilăriei tale și fă o călătorie imaginară în ea.

În urma căror comportamente ale părinților tăi (sau a celor cu care ai petrecut mai mult timp) te simțeai iubit?

Ce ți-a lipsit în copilăria ta pentru a te simți iubit?

Psihologia recunoaște cinci limbaje în care oamenii își exprimă iubirea:

-         Servicii prestate

-         Cuvinte

-         Cadouri

-         Timp petrecut împreună

-         Mângâierile fizice

Ai putea spune acum care este limbajul tău de exprimare a iubirii? 

Cât de des ai căutat în relațiile tale limbajul de afecțiune cu care ai fost hrănit în copilărie și te-ai simțit frustrat că nu l-ai găsit?

Acum îți dai seama că chiar și iubirea (unul dintre cele mai căutate subiecte) este diferită pentru toți? Acum înțelegi că partenerul tău poate avea alt limbaj de iubire, diferit de al tău, pentru că el a crescut într-o altă familie, în care iubirea se exprima într-un alt mod? După ce am aflat și eu toate aceste limbaje am avut un "Aha moment", cum obișnuiesc să spună psihologii americani: "Iată de ce adesea femeile se plâng că "i-am dat ce am avut mai bun în mine, iar el nu a apreciat". Păi cum poți citi romane de dragoste trei ore pe zi, dacă tu adori cărțile SF? Oare cât timp te vei putea impune să citești ceea ce ție nu ți se pare util? Așa e și cu iubirea, de ce să dăm celui de lângă noi ceea ce nu-i folosește lui? 

"Dacă există un lucru pe care-l poţi dori întotdeauna şi obţine uneori, acesta este afecţiunea umană" (Albert Camus)

Să îți spun cum stă treaba cu afecțiunea. Toți avem nevoie de afecțiune, J. B. Watson – un behaviorist al secolului XX – afirma că lipsa de afecțiune duce la crearea a grave probleme de personalitate a oricărei ființe. Ei bine, că tot a venit momentul adevărului, lasă-mă să îți povestesc cum am ajuns eu să cerșesc iubirea în stilul meu de la partenerii pe care i-am avut :).

Am crescut fără tată, iar asta a determinat-o pe mama mea să fie supraprotectoare cu mine. Am fost răsfățată de mică, am fost obișnuită să fiu lăudată atunci când meritam, să fiu cocolită, să aud cuvinte frumoase la adresa mea, eram fetița mamei, cea mai drăgălașă și micuță :). 

Abia la vârsta de 15 ani mi-am cunoscut tatăl (un om al cuvintelor: scriitor, jurnalist, scenarist), însă, el, spre deosebire de mama mea nu m-a răsfățat niciodată, știam că cuvintele frumoase la el trebuiau meritate, de aceea munceam din greu pentru a merita un cuvânt de laudă din partea lui, el nu arunca cuvintele, pentru el cuvintele ele valoroase! Deci, am crescut cu setea de cuvinte :). 

Și, surpriză, când viața mi-a dat bilet de călătorie singură prin lume, fără mama și tata de mânuță, am început să caut, involuntar, cuvinte frumoase din partea celor care mă înconjurau. Nu știu dacă am fost vreodată rănită mai rău decât de un cuvânt urât la adresa mea! Am crescut în cuvinte, am trăit în cuvinte, am crezut în cuvinte și cred în continuare. Așa am ajuns să caut și în relațiile mele de iubire... cuvinte! Nu știam despre limbajele iubirii, ajunsesem o cerșetoare, aveam nevoie să mi se spună cuvinte frumoase pentru a duce mai departe tradiția familiei mele. Dar nimeni nu mi-a spus atunci că dacă un bărbat nu îți spune cuvinte mari nu înseamnă că nu te iubește. Nu avem toți același limbaj de iubire, suntem diferiți, iubim diferit, gândim și acționăm diferit și plus la toate mai avem și moștenirile copilăriei, pe care le luăm cu noi oriunde... 

Așa am ajuns, ca până să încep procesul de dezvoltare personală, să fiu nefericită în relațiile mele, fără să înțeleg de ce, să mă despart de parteneri fără a avea argumente clare și certe, știam doar că asta trebuie să fac, pentru că nicio relație nu-mi aducea satisfacție. Deci, pentru mine afecțiunea se măsura în cuvinte și eram gata să renunț la oricine mă lipsea de acest deliciu :). Îți dai seama cât de mult ne sabotează neștiința? Îți dai seama cât de limitați am fi în gândire dacă nu am citi, nu am tinde mereu și mereu să fim mai buni azi decât am fost ieri? 

Atenție: afecțiunea poate crea dependență!

Recent am citit un studiu care m-a marcat. Puțini dintre noi știu că hormonul atașamentului, numit oxitocină, creează dependență, în special la femei. Studiile asupra creierului uman afirmă că atunci când doi oameni se țin în brațe în creierul lor se emană oxitocină, acel hormon al afecțiunii care face ca oamenii să fie mai legați unul de altul. Dar cel mai interesant este că acest hormon, în timpul orgasmului, inundă la propriu creierul femeii, ceea ce o face să se simtă dependentă de partenerul ei. Apoi acesteia îi este mai greu să intre în sevraj. Asta explică multe lucruri, după părerea mea, referitoare la unele relații de cuplu, în care se angajează femeile și la care nu vor să renunțe, chiar de sunt nefericite. Și vai, avem o mulțime de astfel de exemple. Păcat că ne lăsăm prinși în capcana propriei noastre naturi omenești.

Să revenim la limbajele de iubire. După cum știi (pentru că ești un om inteligent :)) doi oameni stau împreună atâta timp cât sunt dispuși să se descopere unul pe altul, dacă nu avem ce descoperi lângă cel de alături ne facem valiza și plecam mai departe. 

Dacă oamenii se învinovățesc neîncetat, se acuză de lipsă de afecțiune și nu mișcă un deget pentru a îmbunătăți relația lor, atunci mă întreb de ce se mai chinuie unul pe altul și nu își văd de drumurile lor? Obișnuiesc să nu stau acolo unde nu este loc de mai bine, obișnuiesc să nu îmi pierd timpul cu oameni care așteaptă minuni pentru a le schimba viața, relațiile, situația financiară etc. Ești de acord cu mine, mă crezi pe cuvânt când îți spun că timpul în viață oricui este limitat și este mult prea prețios pentru a sta acolo unde suntem nevoiți să ne punem prea multe măști pentru a fi pe placul altora? Dacă ești și tu din tabăra mea, a celor care vor să fie din ce în ce mai buni prin ceea ce fac, atunci hai să descoperim împreună dacă relația ta actuală se bazează pe colaborare reciprocă.

Care este limbajul tău de iubire? (Dacă îți este greu să îl identifici, atunci îți anexez un chestionar care te va ajuta să îl stabilești http://www.5lovelanguages.com/)

Care este limbajul de iubire al partenerului/partenerei tăi/tale?

Cât de des o/îl iubești în limbajul ei/lui de iubire? Cât de des o face el/ea?

Sper că aceste întrebări te-au pus pus pe gânduri și te-ai gândit deja cum să elaborezi, împreună cu cel/cea care îți face existența mai frumoasă, un plan de acțiune a funcționării eficiente a relației voastre. Conștientizarea unei probleme este primul pas spre soluționarea ei. 

După ce vei însuși aceste limbaje, îți va fi mult mai ușor nu doar în relația ta actuală (sau viitoarele relații) de cuplu, ci și în colaborarea cu ceilalți din jurul tău. Dar nu uita, om prețios, că cea mai importantă colaborarea este cea cu tine însuți, tu ești cheia succesului, prosperității, fericirii și împlinirii în viața pe care o trăiești. Tu ești cea mai scumpă achiziție pe care o ai și ai avut-o vreodată!

Frică nu înseamnă respect

Am fost inspirată să scriu acest articol de un caz din viața mea cu care m-am confruntat recent. Și nu am vrut să îl las să treacă neobservat, pentru că fiecare experiență e o lecție, fiecare situație în care suntem implicați e o oportunitate de a învăța. De aceea am decis să scriu aceste idei, care mă chinuiesc de ceva vreme, pentru că precum spunea Alina Militaru (autoarea unui blog de desen, care a făcut din pasiunea ei o afacere online http://desenez.net/index.php?action=profil&user=alina%20Militaru): „Ideile sunt ca păsările cerului. Nu o să rămână o veșnicie, cocoțate pe gardul tău. O să își ia zborul pentru că sunt făcute să zboare liber până când întâlnesc pe cineva destul de nerăbdător să le aducă în realitate”. Articolul de astăzi este dedicat tuturor părinților care își cresc copiii în violență, conducându-se după motto-ul: „Frică înseamnă respect”.
„Fiți atenți la drumurile dure, pe acolo își croiesc calea cei duri” (Napoleon Hill „De la idee la bani”)
Studiile arată că 80% din problemele noastre de personalitate provin din copilărie. Nu am inventat eu, așa spun statisticile. Orice psiholog, psihoterapeut, psihiatru, neurolog, sexolog pe care îl vei consulta cu o anumită problemă te va ruga să îi povestești despre copilăria ta. Nici tu, nici eu nu ne-am născut adulți, toți am avut o copilărie, mai puțin sau mai mult fericită, toți i-am avut pe părinți ca model, indiferent de cum s-au comportat ei cu noi. De când am început procesul meu de dezvoltare personală am început să văd cu ochiul liber de unde se trag toate problemele de personalitate ale oamenilor, de unde se trag toate problemele de personalitate ale mele, ale prietenilor mei, ale rudelor.  Toate, dar absolut toate problemele noastre de personalitate își au rădăcinile în copilărie. Spune-mi cum ai fost crescut și îți voi spune de ce ești așa cum ești acum. Spune-mi ce s-a scris pe „tabula rasa” ta de mic și îți voi spune de ce suferi de anumite probleme cărora nu le găsești soluționarea de ceva vreme. Saddam Hussein, copilul crescut într-o familie în care mama era recăsătorită și umilit de tatăl vitreg, era bătut adesea cu bâta de acesta. Adolf Hitler – fiul unui tată violent care își agresa fizic soția și copilul, Iosif Stalin, unul dintre cei mai mari tirani ai secolului XX, a trăit o copilărie asemănătoare celei a lui Hitler, tatăl un bețiv îl bătea crunt în fața mamei neputincioase. Ar mai fi o mulțime de alte exemple, dar voi încheia lista aici cu speranța că acestea îți sunt suficiente pentru a înțelege la ce mă refer. Copilăria își pune amprenta pe personalitatea noastră. Violența naște violență.
Există o tendință inconștientă de a da mai departe ceea ce am primit
Ce îi determină pe părinți să își umilească copiii în halul ăsta? Ce îi determină pe oamenii de succes să își crească copiii în frică, să își trateze odraslele cu violență și agresivitate? De ce unii părinți consideră că educația este un proces redutabil? De ce se pune un semn de egal între frica și respectul copilului față de părinte? Psihologia vorbește despre tendința subconștientului de a reda mai departe ceea ce am primit în copilărie. Există un fel de aspirație de a face pe ceilalți să trăiască durerea pe care am trăit-o noi cândva. Pedepsindu-i inconștient pe cei dragi, ne eliberăm de greutatea interioară care ne apasă pe noi. Sigur, nicio mamă violentă nu va recunoaște că își pedepsește copilul voluntar pentru ceea ce a suferit ea, niciun tată bețiv nu va recunoaște că își supune copilul la teroare psihologică pentru a-l face să se simtă „în pielea” copilului care a fost el odată. Analizează cu precauție copilăria oamenilor violenți pe care îi cunoști, vei descoperi multe lucruri uimitoare. Acești oameni nu au nevoie de critici, acești oameni au cea mai mare nevoie de ajutor, pentru că cei ce te fac să suferi sunt cei care au suferit și ei, la rândul lor. Este ca un bumerang.
„Ființele lipsite de iubire se ofilesc și mor” (Sigmund Freud)
Mulți dintre noi am trăit în familii disfuncționale. Am fost lipsiți de iubire, afecțiune și atenția de care are nevoie orice copil. Cu lacrimi în ochi îți spun că empatizez copiii care cresc și se dezvoltă în astfel de familii. Oricărei plante îi este greu să crească verde și sănătoasă dacă este lipsită de căldură și lumină. Daniel Goleman, în cartea sa „Intelingența emoțională” spune că nu în zadar frica este o adevărată moștenire emoțională în evoluția omului. Și cum să nu fie așa? Când încă de mici frica ne este implantată în sânge și ne călăuzește până acolo unde îi permitem să o facă, dacă nu alegem să ne tratăm singuri de „moștenirile” copilăriei. Același Napoleon Hill scria, în opera sa cunoscută „De la idee la bani” că frica paralizează rațiunea, distruge imaginația, încrederea în sine, subminează entuziasmul, descurajează inițiativa, distruge ambiția și cheamă eșecul în orice formă posibilă. De ce să alegem frica ca cea mai eficientă modalitate de a ne educa copiii? De ce, conștientizând acest lucru, alegem să punem un semn de egal între frică și respect? Poate pentru că „Adevărul care îi eliberează pe oameni este pentru cei mai mulți dintre ei acel adevăr pe care preferă să nu-l audă”? (Herbert Agar).
„Nicio problemă nu poate fi rezolvată de la același nivel de la care a fost creată” (Enstein)
Dacă apelăm la violență înseamnă că undeva avem o gândire eronată despre cum se impune respectul față de cineva. Și, cu siguranță, violența nu este o metodă eficace de a educa. Adesea, copilul, din frică de a fi agresat, va face tot ce i se spune, se va supune întocmai, însă, va crește judecându-și părinții, visând să ajungă independent pentru a se elibera de familia disfuncțională din care face parte acum. Dar ce ne facem cu puterea subconștientului care le spune să își aleagă parteneri agresivi, asemenea părinților lor, pentru a se simți iubiți? Da, involuntar, acești copiii, dacă nu conștientizează problemele lor de personalitate cu care au fost aruncați în viață, aleg aceeași cărare cu spini prin care au călcat alături de părinții lor. Aleg parteneri violenți, creează familii ce se bazează pe suferință, durere, manipulare, dependență etc. Și, ca într-un cerc vicios, își educă copiii în același stil în care au fost educați ei. Din păcate, acești copiii nu mai reacționează decât la agresivitate, aceasta devenind un stil de viață obișnuit. De ce se întâmplă toate aceste lucruri? Și până unde pot ajunge ele? Cei care studiază psihologia știu că există patru rezervoare pe care trebuie să le încărcăm: rezervorul fizic, rezervorul mental, rezervorul emoțional și rezervorul spiritual. Un om poate avea rezervorul mental și cel emoțional plin, însă poate avea carențe în rezervorul spiritual, ceea ce îl face să accepte violența drept o armă de manipulare. J. Gilbert Holland spunea că calmul este leagănul puterii. E mai ușor să explodezi în fața copilului decât să faci un efort să îi explici calm ce este bine și ce este rău. Da, suntem prea obosiți, nu avem timp să le explicăm celor mici aceste noțiuni, lăsăm pe alții să o facă în locul nostru. Atunci mă întreb de ce să creezi un copil dacă nu ești gata să fii un creator? Copilul nu este un obiect, nu este o proprietate privată, copilul este o ființă în proces de dezvoltare, el este liber, ca orice om, să greșească, să învețe, să cadă și apoi să se ridice. Dragostea pentru copiii îi orbește pe părinți, refuzând să își controleze emoțiile, aceștia adesea confundă posesivitatea cu iubirea, încuindu-și copiii în temnițe și ascunzând cheile celulelor lor acolo unde nici ei nu le mai pot găsi peste ani...
Da, toți ne iubim părinții, și într-un final îi iertăm pentru greșelile lor, ajungem și noi părinți și sperăm ca copiii noștri să ne ierte pentru ceea ce vom scrie greșit în subconștientul lor. Dar de ce să tratăm, în loc să prevenim? De ce durerea este cea care ne împinge la schimbare? Cheia opririi lanțului violenței este lucrul asupra noastră, iertarea părinților noștri și a comportamentului lor față de noi, abia atunci vom fi siguri că noi vom proceda altfel cu copiii noștri, abia atunci vom fi conștienți să nu transmitem mai departe ceea ce ne-a făcut pe noi să suferim. Mă opresc aici cu gândurile mele, deși mai am multe de spus la acest capitol.
A ierta înseamnă a dărui. Dăruiți iubire și bucurie celor care v-au rănit.